49 de persoane au beneficiat, în cursul anului trecut, de serviciile Centrului de Asistenţă Medico-Socială, din subordinea Consiliului Judeţean Călăraşi. S-au totalizat 5.315 zile de îngrijiri medicale, cu o medie de 108 zile pentru fiecare asistat.
Printre altele, Centrul de Asistenţă Medico-Socială Călăraşi, condus de Leontin Constantinescu, a achiziţionat, pentru anul 2011, cantitatea de 2.400 de role de hârtie igienică, la un preţ unitar de 0,349 lei, ceea ce înseamnă că fiecare beneficiar de servicii a folosit o jumătate de rolă pe zi. Unitatea beneficiază de 27 de angajaţi, funcţionând în sistem de permanenţă.
Concedii pentru veteran
Nu se face mâncare la Centru de Asistenţă Medico-Socială. Se lucrează în sistem de catering, însă există o sală de mese, unde funcţionează un televizor color, dat pe Favorit Tv. Ni se explică faptul că unul dintre asistaţi a vrut s-o asculte pe Veta Biriş. E veselie în sala de mese. E şi cald. Directorul ştie că asistaţii care au pensii le mai trimit pe asistente să le cumpere una-alta. Dar nu alcool şi nu ţigări. „Am avut un astfel de caz, de ce să vă mint? Spunea că gata, domnule, plec. Ce, sunt aicea ca la puşcărie? Nu-mi dai şi mie voie să beau o ţuică?!” Omul era pe antibiotice, ne spune directorul. Până la urmă, a găsit o altă soluţie. Cerea asistentelor spirt. În fiecare zi cerea, dar până s-au prins cei din personal că omul nu-l folosea la frecţii repetate, ci făcea gargară cu el. E muzică şi veselie, numai baterii la telecomandă nu sunt. Jovial, stând rezemat de spătarul scaunului, Aurel Negrilă ne spune că este aici din 2007. E drept, cu întrerupere. La întreruperi, acesta le spune concedii. „Am mai fost şi în concedii. Mi-a mai dat domnul director câte unul”. Asistenta şefă, Nicoleta Chiran, ne spune că e prea tânăr ca să beneficieze de pensie, însă şi-a întocmit deja dosarul. Are 30 de ani de muncă vechime veselul, dar şi 62 de ani bătuţi pe muchie. Diagnosticul acestuia e ca al tuturor celorlalţi oameni care trăiesc în România: are depresie! În plus, are o amputaţie bilaterală de degete, la picioare. De fel, e din Cărămidari. A fost găsit degerat în casă. Ni se laudă că are şi o pensie de handicap, mai exact 33 de lei lunar. E numit drept veteranul centrului. „Cu ţuica o bem doar în gând, când stăm la televizor. Domnul director e cu ochii pe alcoolişti. E jale, nene, e jale!”
Cu ochii pe Veta Biriş
Aurel Negrilă are experienţă cu presa. A mai dat o dată declaraţii presei, aşa că nu i se pare un lucru extraordinar că-l întrebăm de una-alta. Personalul e de treabă. O laudă pe asistenta şefă: „Cel mai mult îmi place de ea. E înaltă, e brunetă… d-aia-mi place. E stilul meu!” Iar asistenta-şefă face ochii mari. Cu o zi în urmă, s-au servit ostropel şi ciorbiţă, ultima caracterizată drept bună. Negrilă a lucrat la Drumuri judeţene, apoi a fost dat în şomaj, asta prin 1996. „După aceea am decăzut”. Ştie că i se întâmplă ceva rău. Părinţii acestuia, în mod cu totul ieşit din comun, sunt morţi, aşa explicându-şi acesta de ce a ajuns pe drumuri. „Aicea am avut noroc”. Când îl întrebăm dacă pensia-i ajunge de ţigări, râde cu poftă. 40 la sută din venituri îi sunt reţinute de Centrul de Asistenţă Medico-Socială. „Fumez. Mai apelez la şeful, la şefa. Şeful e foarte umanist, mai dă ţigări aşa”. A găsit şi o altă metodă de a se descurca: cere ţigări celorlalţi internaţi, în schimbul unor mici servicii. „Îi mai menajez, îi mai bărbieresc, le citesc presa, le mai dau noţiuni de cultură, hei, ce ştiţi?!”. E cert, nevoia te învaţă. Lângă el, Marin Constantin, cel care s-a trezit de dimineaţă cu gândul s-o audă cântând pe Veta Biriş, e din Săruleşti. A ajuns aici prin intermediul primăriei. N-are copii. Moşului îi pare rău că nu prea sunt fete internate în centru, ci numai babe, de la 70 de ani în sus. „Cum să vă spun?! Sunt ca mamele noastre!” Intervine şi Negrilă şi recunoaşte că-i fug ochii mai mult după asistente. Ceea ce e cert e că, la ziua pensiei, cu aprobare, cei internaţi mai fug până la colţ, cale de două ţuici. „Nene, bem, dar numai cu aprobare!” Îi merge gura aşa fiindcă a fost secretar de U.T.C., dar nu vrea să ne spună unde, ştie el unde şi e suficient.
Mândra de peste vară
Mai e şi nea Gheorghe Paraschiv, de fel din Perişoru. Ne povesteşte că a avut un accident, pe vremea când lucra pe câmp. A vrut să agaţe remorca la un tractorist şi nu ştie ce i-a făcut la ambreiaj, remorca trecând peste el. S-a lovit la bazin, la picioare, accidentul petrecându-se prin 2008. Este de un an în centru. Starea de sănătate nu-i permite să se descurce cu 300 de lei pensie. E văduv, n-are copii, iar de la ziua de mâine nu mai ştie ce să mai aştepte. „Nu se mai poate. Am ieşit la pensie la etate şi nu se mai poate să mă sui pe tractor”. Vara, de regulă, mai face câte o pauză şi se duce la loc, prin sat, mai repară un motor şi ce-i mai cade prin mână, cât să facă şi el un ban cinstit. Nu recunoaşte că are o mândră la Perişoru, pe care o vizitează numai când e cald. „Pe tractor, nu mă urc, că nu mai pot. Mi-ar plăcea să mai fac asta, dar nu mai pot”. Îl ştie pe Tudorel Damian, primarul din comuna de unde e de fel, dar dă din mână a lehamite, făcând semnul că e zurliu. „Văd că ştiţi corect ce e cu el. Caută să atragă oamenii, să-i muncească zi-lumină, fără nici un ban, c-o mâncare de zarzavat şi-o ciorbă lungă. Ăsta e adevărul”. Aici, mâncarea e suficientă. Dacă are poftă de vreun măr, se duce la colţ.
Telecomandă fără sare
La „fete”, mamaia Şerban e din Cuza Vodă şi e venită doar de câteva zile. E trecută prin secţia de geriatrie şi stă la Centrul Medico-Social pe perioada de iarnă. Nu-l ştie pe primarul Aurel Stan, dar a auzit că-i băiat de toată isprava. Cu fostul primar, Gheorghe Toma, are însă de făcut o socoteală. Spune c-a fost plimbată şi ea la oraş, ca să semneze pe la notari că-i vinde lui pământul. „Am avut pământ, dar l-am vândut lui Toma, acum vreo 6-7 ani”. A fost suită la maşină şi dusă la oraş, câtă vreme interesul era al lui Toma. O altă mamaie, Bobeică, e din Călăraşi, stă la J-uri, fără lumină, fără căldură. A avut casă, dar i-au mătrăşit-o copiii care-s plecaţi, acum, pe-afară. Nu-i place aici, spune că mâncarea nu-i bună, fiindcă nu e sărată după cum ar vrea ea. Asistenta Chiran îi explică faptul că e cardiacă şi că n-are voie, dar nu are cu cine să se-nţeleagă. E cald în saloane. E şi curat-lună, iar directorul e mândru de asta. Nu există program zilnic. E program de voie. Singurele reguli sunt cele legate de programul de masă şi cel de tratament. Fiecare cameră e dotatată cu televizor color. Mamaia Şerban spune că are şi ea unul acasă, dar nu e ca ăsta care are telecomandă. Nu ştie s-o folosească, e învăţată cu televizoarele cu tranzistori. Singura nemulţumită e cea care vrea mâncare mai sărată, vrea să plece, nu de alta, dar mâine îi vine pensia. Îi spunem că e posibil să-i vină pensia, dar nu ştim dacă va ajunge poştaşul, că de diseară e cod portocaliu şi-o să ningă până la genunchi. O ştie pe-a ei: „Mai rămân dacă-mi daţi un piculeţ de sare…”
Dragoste la Gara de Nord
Pe hol, e mândreţea unităţii, o bătrânică în vârstă de 91 de ani. O să fie ziua ei numai peste câteva zile, aşa că dierctorul va fi băgat la cheltuială, căci trebuie să cumpere tot atâtea lumănări, la petrecere. „Şi ce să-i fac eu?! Cine l-a pus să fie director?” Îşi aduce aminte cum s-a cunoscut cu fostul soţ, decedat, a fost medic veterinar de garnizoană şi purtată prin toată ţara, din unitate-n unitate. Cu colegele de cameră se împacă extraordinar: „Cum să mă împac?! Foare bine! Păi cine discută cu ele?!” O provocăm şi-i cerem să ne spună ceva de Eminescu, poetul care, spune ea, „a fost şi nu mai este”, aşa că bătrâna ne recită două versuri, pac: Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut, / Mă cunoşteau vecinii toţi, / Tu nu m-ai cunoscut! Reţine în amănunt scena primei iubiri. El, adică soţul, era student şi l-a cunoscut în Gara de Nord. „M-am împiedicat, nu ştiu cum am făcut, iar el m-a sprijinit. Mi-am rupt ciorapii atunci”. Nu s-au mai întâlnit luni de zile, după care l-a revăzut, tot în Bucureşti, când s-a dus la un film, la cinematograful „Capitol”, iar el era acolo. Aşa s-a născut o mare poveste de dragoste! „Şi s-au văzut urmările”. iar „urmările” înseamnă mulţi ani de căsnicie şi o fată de toată mândreţea. „Puteam să mai fac vreo doi, că uite cîţi fac câte unii. Şi-aveam şi eu mai mult sprijin”. La Călăraşi a ajuns după ce, în prealabil, a stat la Timişoara, în garnizoană. „A fost trimis de Bodnăraş, că mureau toate animalele de morvă. Că mai stăm o lună, încă una. Apoi iar a venit ministrul Bodnăraş aicea şi, în loc să-l trimită înapoi, l-a avansat aici la gradul de căpitan. Şi-aşa am rămas aici”.
Centru la capacitate maximă
Ca obiect de activitate, C.A.M.S. Călăraşi este un centru de asistenţă medicală pentru persoane bolnave care au probleme sociale, indiferent dacă sunt asigurate medical sau nu. Se oferă asistenţă medicală concomitent cu asistenţă socială. „Pentru a se interna, beneficiarii trebuie să îndeplinească în mod cumulativ cele două condiţii: să fie un caz social, şi să fie bolnav”, ne spune directorul. De regulă, aici, oamenii nu vin direct din stradă, ci sunt direcţionaţi de către spitale, în urma unei fişe de evaluare medico-sociale. La această dată, centrul funcţionează la capacitate maximă, fiind aduşi oameni de pe raza întregului judeţ.
WhatsApp 