Arhiva

Poveşti de iarnă, cu satul Rasa trezit fără ţuică şi cu zăpada până la gât

Print Friendly, PDF & Email


La strada mare, în satul Rasa, din judeţul Călăraşi, o astfel de zăpadă cum a căzut la acest început de februarie a mai fost văzută în ’44, când neaua era cât casa.

Parastas în colţuni


“Am văzut, maică, pe timpul războiului, când l-am scos pe socră-miu, mort, de l-am scos pe deasupra gardului”. Aşa ne spune Marin Maria, o bătrânică de 77 de ani. E cunoscută pe uliţă drept Maria a lui Godinac. N-a mai ieşit din casă de o săptămână. N-ar fi ieşit nici astăzi, dar are mâine parastas, că a lăsat-o omul, s-a dus la cele veşnice, în urmă cu 14 ani. Ca să ajungem la ea, trecem de-un şleau şi ne afundăm în zăpadă până la brâu. Râdem şi noi, râde şi bătrânica. Maria a lui Godinac nu ne spune ce-a târguit, dar nu mare lucru, mai ales că la magazine nu mai găseşti cam tot ce-ţi este de trebuinţă. E supărată că i s-a terminat şi porcul, că nu mai e nici ţuiculiţă pe poliţă, dar şi că găinile i-au dat ortul-popii, vreo douăzeci, le-a găsit degerate prin hambar şi pe dedesubtul lui. Pâine îşi face în casă. “Eu o fac. Cu timpul ăsta, nimeni nu mai merge să cumpere”. Are făină suficientă. Ne spune că are şi săpun, dar şi dero, că s-a asigurat până să vină viforul, c-a auzit la radio că o să fie iarnă grea. Cum ar veni, are de toate. Numai încălţări nu are Maria a lui Godinac. A ieşit la drum în sosete de lână, făcute în casă, la andrele, peste care şi-a tras o pereche de ciorapi negri, bărbăteşti, înalţi cam de o palmă de la pământ. Asta ca să n-alunece, e explicaţia dată de femeie. Când era fată, îşi aduce aminte, nu erau nici gumari, cum mai sunt acuma, umbla doar cu opinci sau cu colţuni. Ştie că alte câteva bătrâne, în marginea de nord a satului, sunt prinse în casă, cu zăpada trecând de acoperiş. “Să vină primarul să dea zăpada! Că doar n-or veni ăia de la Bucureşti!” Pe primar, adică pe Alecsandru Boboc, nu l-a mai văzut de multă vreme. Nici nu are timp să mai stea la canapea, să mai schimbe o vorbă, că nu mai e vreme de aşa ceva. Nici la biserică n-a mai fost. “De când a dat zăpada asta, n-am mai ieşit. La magazin, mi-au spus că după-amiaza bagă marfă”.

Feerie de alb


Satul are uliţele desfundate de zăpadă. Când şi când, printr-o gospodărie fără suflete, omătul s-a luat la întrecere cu gardurile, ajungând până la tocul de sus de la ferestre. Se face şi politică la Rasa. La o coşmelie, pe care tronează un panou pe care scrie că acolo îşi are sediu un partid de stânga, n-a mai venit nimeni să înlăture zăpada. Degeaba strigăm, că nu ne deschide nimeni, semn că politicienii din satul Rasa sunt în urmă cu cotizaţiile sau au alte treburi, mult mai importante, de făcut. La capătul celălalt, lacul Gălăţui e o feerie de alb. E tot îngheţat şi e o mare de linişte. Se poate circula în lateral, aşa că o luăm la vale, spre partea dinspre albia Dunării. La o casă din tule, fără gard, sunt doar doi câini, în rest nu e nici ţipenie. În ferestre, sunt puşi saci de rafie, să mai potolească urgia. Din sat, urcând spre noi, vine Şerban Daniel, cunoscut drept Sandu. E trezit de la 7 dimineaţa. A fost prin sat, la fântână, să aducă o găleată cu apă. Deşi are 32 de ani, ne spune că n-a mai văzut o astfel de iarnă de când era copil. Are inima cât un purice, căci se gândeşte că are doar un metru de lemne, iar iarna, aşa ştie el, o să ţină până în aprilie. Se descurcă greu, trăieşte din pensia bătrânei, vreo 300 de lei. Îl întrebăm dacă măcar fiare mai sunt prin zonă, cât să facă şi el un ban cinstit, iar acesta se strâmbă. “Fiare?! De unde fiare? Dă-le dracu! Să te duci la puşcărie, pentru doi lei?”. Iar omul are dreptate. La mâncare e cam gravă treaba, omul se omeneşte, ca restul satului, cu pâine de casă. “Şi cu ce-o mai da Dumnezeu!”

Curva plecată cu moşu’


Costache Vasilica, zisă a lui Nicu Busoi, e ieşită în papucii băiatului. A trecut de uliţă, până la casa vecină, să dea la câine o felie de pâine. Tot de casă. “Să-i dau la căţelul ăsta ceva de mâncare, că bătrânii sunt plecaţi la Bucureşti şi mi l-au lăsat mie în grijă”. Ne spune că nu e un câine mofturos, mănâncă şi mămăligă şi cam tot ce-i dai. N-a mai văzut o aşa iarnă de prin anii ’50, nu ştie să ne spună cu exactitate. “E teroare mare! Şi tot spune că, de luni, vine viscolul iar! Nu mai scăpăm de iarna asta, şefule!” De mâncare, mai se găseşte: mai un cartof, mai una-alta. Din porc, care a fost gras, au mai rămas decât oasele, pentru o ciorbă. De primar nu ştie nimic. “Ei, unde e?! E la dracu’!” Apoi strigă peste gard: “Căţel! Vin la mama!” Ne face atenţi: “Uite cum stă”! Se ghiceşte dincolo de gard un dulău cu blană galbenă, care prinde felia de pâine din zbor. Vasilica a lui Nicu Busoi e deranjată că vrem să-i facem poze. Dacă ştia că venim, se mai aranja şi ea un pic. E văduvă de 27 de ani şi se descurcă greu cu copiii. Unul, de la oraş, a rămas fără nevastă. Aceasta a plecat la muncă, la spanioli, aşa a lăsat ea vorbă acasă, şi s-a-nhăitat pe-acolo cu un babalâc. A venit în ţară cât să bage divorţ. “E vai de mama lui. N-are servici, n-are nimica. Săa la apartament, fără lumină, de luni de zile”. Şi-a găsit de lucru cu noi! Dacă ne-a văzut că suntem ferchezuiţi şi băieţi de oraş, ne roagă să-i punem o vorbă bună pentru Gigu al ei, de la oraş, cât să prindă şi el un loc de muncă. “Dă-i şi lui un loc, ceva, măcar un paznic, acolo!” Şi iar îşi aduce aminte de curva aia care l-a lăsat pentru moşul din Spania: “”5 de ani a trăit cu ea. Nu e băiat rău. A lucrat la autoservice. Şi l-a lăsat cu doi copii, iar copiii nu se mai duc la el, fac naveta la oraş, la licee, direct de la Rasa. Vasilica râde când îşi aduce aminte că a rămas nu numai cu oasele la porc, dar şi fără ţuică. Aceasta a fost băută de astă-toamnă. “Acum era bună. Fierbeai o olicică şi era ceva!” A găsit şi ea păsări moarte, pe sub hambar. Lumină are, n-a fost întreruptă. Are şi cablu, aşa că stau toţi în casă, ea, nora, băiatul şi nepoţii, la televizor. “Păi ce să fac?! Bătrâneţea, maică! Doar am 70 de ani!” La plecare, ne rectifică. Ne spune că lumea nu o ştie prea bine drept Vasilica a lui Nicu Busoi, ci a lui Maimon. “Aşa. Că aşa sunt eu, de la tata!”

Copii crescuţi cu uruială


Oprim şi la uruitor. Voinic, Anghel Ilie, zis şi Bibilin, cară un sac de porumb, de 5 duble, în spate. “E pentru păsări”. N-a mai văzut o aşa iarnă. Ne spune că e bună, cum nu se poate de bună. Ştie şi el că acuma, pe o astfel de vreme, se fac copiii. “Da, acuma e bine, dar numai dacă iei şi o ţuică înainte”. Nevasta lui e învăţată cu un astfel de trai. “În octombrie, noiembrie, gata boracul, vineeee!” E prima dată când iese în sat în ultimele zile. Cică n-a avut de ce să iasă. La uruitor, preţul e de 2,5 lei pe sac. Meşterul zice şi el că e bună iarna, cu condiţia să nu bată vântul! “Zicem şi noi ca ţiganul, ce să facem?” Şi şeful e de acord că acum se fac copiii. “Păi ce să-i faci la femeie? Stai cu ea în casă, e cald, asta e!” Ştie că sunt uşor de făcut, dar se întreabă cu ce-i creşti, iar răspunsul vine prompt: “Cu uruială, nene, cu uruială!” Lumea plăteşte la uruitor. Dacă n-are bani, dă ouă, găini, ţuică, vin sau una de 16 ani, dar asta mai greu. Zăpada a dat-o el, cât este de şef. “Păi cine s-o dea? Doar nu venea primarul?!” Dar tot e bine, la uruitor se respectă programul, sâmbăta are program de la 9 până la 12, iar duminica şi sărbătorile legale se bagă liber. Se-adună muşterii din sat şi ne cer să mergem spre cimitir, unde drumul este înfundat, iar nămeţii sunt de doi metri. Pe drum, ne opreşte un tătăic, nervos pe oamenii politici. N-a fost la Bucureşti, la mitingurile din ultimele zile “Cu ce să ne ducem? Dacă aveam cu ce, mă duceam!” E supărat că băieţii tineri freacă bulevardul, fără să aibă de muncă. “E cea mai mare babilonie. Mă uit la televizor, ăla că nu vrea p-ăla, ăla că nu vrea p-ăla. Păi o s-ajungem vai de mama noastră!” Nu ştie cine să vină la putere. “Să vină, domnule, un guvern ca lumea!”, uitând că abia ieri un altul a fost numit ca premier. Nu ştie, până la urmă, cine are dreptate, câtă vreme zăpada este tot cât casa. Apoi se prezintă: E vasile Gheorghe, a lui Victoria! După care se corectează: Mi se zice Gică a lui Grisică.

Drum fără paşi


Înaintăm cât putem, pe un drum desfundat. De la porţi până la uliţă, oamenii şi-au făcut drum prin zăpadă, fiecare cum s-a descurcat şi cum l-a tras inima. O casă are acoperişul de i se vede tabla, alta e îndoită de nămeţi. Cimitirul e tot nins, cât vezi cu ochii, până în dreptul îmbinării crucilor. Toţi se întreabă ce fac ei acum, dacă dă un necaz peste cineva, că n-au nici măcar pe unde duce mortul. Tot spre margine, crivăţul a adunat tot ce-a putut din marginea Bărăganului, aşa că nu mai ştii dacă zăpada e sprijinită de garduri sau gardurile sunt ţinute în picioare din cauza zăpezii. Pe-aici, ni se strigă în gura mare, n-a trecut nimeni. Şi aşa e: în susul drumului, prin zăpada bătută, nu se ghiceşte nici o urmă proaspătă.

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close
Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker
WhatsApp WhatsApp