Patria mea se scufundă, iar Dumnezeu îmi este martor că nu mai rezist. Iată, scriu la persoana întâi, sfâşiat şi fericit în acelaşi timp că am avut privilegiul să-i fiu contemporan. Scriu, azi, temător şi tulburat: a murit Adrian Păunescu.
Încă nu realizez că e posibil să fiu martorul unui eveniment de-o importanţă covârşitoare.
Acum realizez că, înainte de toate, Adrian Păunescu a fost om. Şi că oamenii, de obicei, mai şi mor. Nu simt nevoia să-mi dau cu părerea despre opera lui literară. Asta e treaba exegeţilor. Însă acest moment din Istoria României trebuie marcat. O parte din Patrie se surpă, câtă vreme e nevoie de jertfe căci numai aşa înţelege poporul meu, în misticismul său, că poate dăinui peste veacuri. Simt nevoia să contabilizez că azi s-a stins un om care mi-a marcat generaţia. Simt nevoia să mă revolt când văd cu câtă uşurinţă caută nişte strigoi ai acestor vremuri să-şi facă din moartea Poetului-social un capital politic. Ei da, e calul călare pe cal, e calul călare pe calul călare. Mă tulbur, căci văd miicimea contemporanilor mei care-l amplasează de-o parte sau de alta a spectrului politic. Că şi-l însuşesc. Când el, înainte de toate, a fost român. Un român de o sensibilitate răscolitoare, un român care a ars până la capăt. Şi care, până la final, ne-a văzut mai buni şi mai umani. În această zi, n-am linişte nici cât să mă reculeg şi cât să-mi trag sufletul, fericit că pot spune nepoţilor mei că am stat, cândva, la 15 metri de Adrian Păunescu. Că l-am citit cu nesaţ. Că mi-a marcat adolescenţa. Că a fost singurul român, din veac, care era capabil să mă revolte şi să mă emoţioneze, în acelaşi timp. În veacul greu, iată cum i s-a împăienjenit imaginea lui pământeană. Mi-e şi ruşine să scriu, mă înfioară şi mă cutremură. În Patria mea, Poetul-social e transformat în capital electoral de o paparudă care se crede om politic. Care spune că, în 1979, Adrian Păunescu i-a spus ei nu-ştiu-ce. Iar ea, în 1979, avea 3 ani. Ce pământ de cruci, ce ţară de neoameni, ce patrie de pitici! Câtă sfântă mare neruşinare… Nici azi nu am linişte, nici azi nu mă pot reculege, când timpul ar trebui să scârţâie ruginit sau, pur şi simplu, să se oprească. Nici nu-mi dau seama cum, în această fiinţă care nici nu merită s-o menţionez într-un asemenea moment, s-a adunat atâta lipsă de delicateţe. A murit Adrian Păunescu. Sărac am fost prin vremi, cinstit şi sărac. În schimb, împlinit sunt sufleteşte şi nimeni nu-mi poate lua bucuria de a mă simţi complet şi om. Iar acest fapt i se datorează, într-o mare măsură, acestui biet lampagiu…
WhatsApp 