S-a întâmplat chiar în ziua de luni, 6 august, în satul Sohatu, județul Călărași, când creștinii ortodocși au sărbătorit Schimbarea la Față a Domnului sau Pobrejania. De aproape două săptămâni, o întreagă comunitate spune că este bântuită de ființe supranaturale. Se întâmplă în cartierul Țigănie, situat la marginea satului, locuit de aproape 300 de suflete. În această zonă, se doarme ziua, în vreme ce, noaptea, toți aleargă după strigoi.
Mitică și Comisarul
Noaptea de duminică spre luni a fost una de pomină pentru localnici. Locul de întâlnire pentru sătenii exasperați este casa lui Fane-Țiganul. „Ne-am băgat în casă, să ne odihnim, că am fost plecați pe la biserică, soțul era plecat la muncă. La 3 fără 10, auzim o piatră pe casă. A strigat vecinul d-aici, Gigel, care a dat și la el, de i-a spart geamurile. Când am ieșit, să fugim după el, nu e nimeni! Doar auzim cu ce dă, dar nu-i vedem.” Așa se manifestă strigoii, la Sohatu: aruncă cu pietroaie, în miezul nopții, prin curțile oamenilor, în geamuri și în țigle. Se întâmplă de două săptămâni și lumea e luată de gânduri: primarul Grigore Dumitru, care conduce și o asociație agricolă, sătul de muncă și mulțumit de producția obținută la orz și la grâu, a plecat în concediu. În Grecia. Preotul satului, ni se spune, ridică din umeri. Cică ar avea nevoie de o aprobare de la episcopie, pentru a face o exorcizare. Am trecut pe la acesta, dar era extrem de ocupat. Sărbătorea hramul bisericii în vreme ce, în curte, pe pirostrii, mămăicile pregăteau niște macrou cu sos. E și dezlegare la pește. Polițiștii din zonă își fac și ei cruce. „Nimeni nu poate să doarmă. A speriat copiii.” Sunt zeci de case bătute cu pietre. „Doarme copiii la mine unul peste altul. Iartă-mă, am băgat ligheanul în casă, să nu mai ieșim noaptea în fundul curții.” Cei din zonă bănuiesc cam cine se ocupă cu așa ceva: soțul și copilul unei vecine, care nu e de-a locului, e pripășită dintr-un sat vecin, Nana. Și că ar fi văzut-o Dumnezeu, fiindcă s-a luat cu alt bărbat la câteva zile după ce și-a îngropat soțul. „Uite, de-aici e tot balamucul”. Cei doi, care s-ar ocupa cu terorizarea sătenilor, pe timp de noapte, sunt Mitică și Comisarul, după poreclă, Ion, după nume. Numai că Mitică, tatăl, a murit acum 5 ani, iar Comisarul, fiul, acum 2 ani. „Era bărbatul meu și băiatul meu. Nu știu, să facă ei, să nu facă ei, dacă este. Dar e prea de tot, prea ne chinuie, noapte de noapte. Nu știu ce să zic!”
Sile de pe țâțe
În noaptea de duminică spre luni, nu numai că starea de nesiguranță a atins un punct critic, dar la fața locului au fost chemate și echipajele de intervenție. A răspuns solicitărilor stația de salvare de la Budești, asta după ce s-a sunat la 112. Strigoiul a fost alergat prin fundul unei curți, toți cei prezenți fiind convinși că l-ar fi văzut în podul unei case. Asta pe strada Traian Vuia. Stătea pitit acolo, ciocănea și aruncă cu pietroaie de un kilogram. Arunca cu ele la peste 100 de metri, lucru absolut nefiresc. La o asemenea forță, ar putea fi luat la competițiile sportive de gen. Cei adunați pe ulițe poate că ar fi reușit să-l și vadă la ochi, însă cartierul Țigănie, din Sohatu, nu beneficiază de iluminat stradal. Vali, un tânăr mai îndrăzneț, după unii și cam afumat, a fost cel care l-a alergat pe strigoi, prin fundul unei bătături. S-au adunat toți și spun că l-ar fi înconjurat într-un pod, dar cel care a avut de suferit a fost Vali. A ajuns la urgențe, la spital, la Pantelimon, în București, cu mâna ruptă. El e cel care a dat să se urce în pod, după arătare. „I-a apărut așa, ca o umbră, direct, ziceai că e trei inși, patru inși, așa, dar nu s-a văzut, apoi, buf, jos! N-a apucat să urce, că era toți țiganii. Când a dat să pună piciorul, să aia, nici nu a apucat bine că a venit jos. A zis că a simțit o greutate pe piept. Era mână de om!” Spune asta Culina a lui Sile. Are 61 de ani. Pe Sile, l-a iubit cu spume: are numele lui tatuat pe antebraț. Ne spune că are un tatuaj cu el și pe țâțe. „A dat cu pietre și în mașina de poliție, că era poliția aici.” Intervine și șeful de zonă, puțin irascibil: „Să-ți spun eu! Uite, aseară, dân casa aia d-acolo, s-a suit un băiat. S-a dus un băiat acolo și a dat cu el de pământ! Pac, l-a aruncat jos. I-a rupt mâna, i-a rupt astea, acolo, la casa aia. L-a dărâmat aerul. Am dar cu tămâie, să-ți spună oamenii ăștia!” Vali, de fapt Mircea Valentin, cel ajuns la urgențe, cu mâna ruptă, se plimbă pe ulițe, tacticos. Are mâna stângă pusă toată în ghips. Nu prea știe ce i s-a întâmplat, numai cu câteva ore înainte. „A zbierat lumea de-acolo că e cineva în pod. Și-am urcat și nu era nimeni.” Nu mai știe dacă a fost aruncat de o forță nevăzută sau dacă nu a fost el atent și a căzut de pe scară. „Acuma ce-o fi fost, nu știu!”
Mortul a trăit rău
Mortul a murit în casa lui Lica. Odaia în care a murit mortul are pereții căzuți. Printre tule, e un cap de păpușă. Privește, cu niște ochi albaștri, cu o răceală nefirească. Seamănă cu Chucky. O vecină ne spune că mortul a trăit rău cu Lica. Mortul, Mitică, de fapt Niță Dumitru, bea de rupea pământul. A băut până i s-a cirozat ficatul. Lica nu se lăsa nici ea mai prejos. Și când se îmbăta Lica, provenită din satul vecin, Nana, fugea pe la alți bărbați, să-și consume fanteziile. Erotice. În schimb, Lica își trage acum păcatele. „Am o icoană mare-așa, pusă pe masă, acolo. Și în timpul ăla, când așa, a răsucit-o și poc, icoană mare, nu așa mică. La urmă troznea în geamuri. Asta e!” Crede că e soțul, Mitică, o bântuie că prea nu i-a făcut cele cuvenite, după ce a pus pământ peste el. Tot în casa acesteia a murit și Comisarul, după poreclă, Niță Ion pe numele din buletin, fiul năbădăioasei tanti Lica. A murit de cancer. „Eu știu, să facă ei, să nu facă ei? Dar e prea de tot, prea ne chinuie. Toți păcătuim, dar, deh…” În jur, toți vecinii sar să ne arate pietroaiele cu care sunt bătute casele, noapte de noapte, de strigoi. „Uite, uite, asta și asta. Și colo! Astea-s d-aseară. Doarme toți copiii la mine, opt oameni, bate cu ele în usă. Se cunoaște și unde a dat pe casă. Nu mai știm ce să mai facem, nu ne mai ia somnul. Am cătat, am alergat, nu am prins pe nimeni. Îl vezi că sare și, când te duci cu o lanternă, nu e nimeni. Se aude decât o fâșâitură, dar omul nu-l vedem.” Lumea se adună din ce în ce mai multă. „Am pus tablă și când dă cu piatră, rămâne roșeața pe ea, uite! Mi-a strâmbat tabla pe casă. Nu mai poți să stai în casă. Și nu vezi pe nimeni!” Strigoiul dă cu pietre, în același timp, din mai multe locuri. Intervine și un alt vecin, Matache Stelian: „Mi-a spart toată țigla după casă.” Nici el nu știe cine. Pietrele ar veni de sus, din cer. De la Dumnezeu. Tot Matache este cel care știe soluția pentru ca lumea să scape de blesteme: „Nu avem decât să mergem cu armăsarul, ziua, să vedem dacă sare calul mormântul”. S-au adunat câteva zeci de săteni, iar soluția e primită cu bucurie. Măcar așa își pot da și ei seama dacă Mitică, soțul înfierbântatei Lina, cel murit de ciroză, e sau nu strigoi. Dacă nu e el, neapărat trebuie să fie băiatul acesteia, Comisarul. Hărmălaia e de nedescris. E trezit din somn un alt vecin, Chinezul, singurul proprietar de armăsar, din zonă. „Numai cu armăsarul putem face treaba asta. Dacă trece mormântul, nu e. Dacă nu trece și sare în două picioare, e făcut strigoi.” Chinezul nu așteaptă să i se spună de două ori.
Răutate pentru un ciur de mălai
Alaiul se pune în mișcare cât ai clipi, care în căruțe, claie peste grămadă, care pe jos, care în mașini. Tineri, mămici cu doi-trei plozi de mână, copii săltați, balabuste, moșnegi și gospodine. Pe ulițele satului, convoiul pare ireal. Satul pare ireal. Scena e halucinantă. Cimitirul e la o distanță de câteva străzi, în cealaltă margine a satului, într-un fel de văgăună delimitată de golomăț și de pâlcuri de ambrozie. În jur, însă, miroase a animal mort de câteva zile. Miroase de-ți sucește nasul. Este identificat rapid locul unde doarme somnul de veci Comisarul. „Aicea e, că știu io”. Iar calul trebuie să treacă peste mormânt. „Treci invers, așa, pe mijlocul lui. Ține hamul mai în lung, mă! Uite, nu trece peste mormânt!” Dar armăsarul, ghidat de Chinezul, nu are nici un fel de stres. Calcă în copite mormântul nefericitului poreclit Comisarul, mort de tânăr, răpus de cancer. În lung, în lat, cum e îndrumat. „Maică, n-o fi el, dar mai avem încă două morminte! Să vedem, este om adevărat? Să-l urmărească zi cu noapte!” Un alt mormânt este cel al lui Mitică-Cirozatul. Dar strigoaică poate fi și Ioana a lui Oblemenco, știe asta bine o babă, cu gura mare-mare, până la cer. Știe asta fiindcă, deși baba Ioana a murit și ea de destulă vreme, a văzut-o în mijlocul ariei, stând aplecată și mișcând degetul arătător prin țărână, ca și când ar fi lăsat un mesaj scris, cu toate că Ioana a fost analfabetă. Armăsarul trece și peste mormântul lui Mitică. Se uită blând, nu pricepe nimic din ceea ce se întâmplă. Nici Mitică nu este strigoi, nu e el cel care aruncă cu pietroaie, mari și grele de un kilogram, prin gospodării, în geamuri și pe țigle. Mitică are poză pe cruce. Are o privire care nu spune absolut nimic. Poate doar că ar mai trage și el o dușcă, așa, de poftă. „Dii, dii, ptruu, ptruu, hoo!” Concluzia e generală: nu e strigoi. „După cum se face, nu e el!” A mai rămas de verificat mormântul babei Ioana, rămasă în memoria colectivă drept o femeie de o răutate infernală. Nu-ți dădea măcar un ciur de mălai. Nici măcar pe datorie. Rădoi Ioana trebuie să scrie pe crucea babei Ioana. Mormântul acesteia e greu de identificat. Parcă a intrat în pământ!
Calul e descântat
Baba Ioana, moartă anul trecut, e tulburată de alai. „Rădoi Ioana, uite, Florico, la crucea asta e!” Totuși, unii dintre cei prezenți spun că lucrurile nu se petrec conform tradiției: armăsarul ar fi trebuit să fie alb, iar Chinezul are armăsarul de culoare maro. Mormântul Ioanei nu are gard. Are, în schimb, peste el, iarbă crescută din abundență. Calul nu trece peste mormânt. Mulțimea e cuprinsă de spasme. „Uite, dă înapoi calul!” Rădoi Ioana a stat și ea în cartier, printre casele lovite de pietre, noapte de noapte. S-a prăpădit la 78 de ani. „Pe mine, numai de la ea din curte mă bate cu pietre. Mă bate de mă rupe!”. Calul e luat rapid de pe mormântul babei Ioana. Asta ca să nu pățească ceva necurat. Mulțimea e edificată. Ioana s-a făcut strigoi! Nu trece peste mormântul ei, armăsarul se apucă să pască din iarba crescută aproape de genunchi pe mormântul acesteia. Dii, ptruu, hoo! „Lasă, nu iese acuma, e ziuă, ce ne face?” Se mai face o probă cu armăsarul, peste mormântul Ioanei. Calul e îndărătnic. Nu vrea să treacă peste mormântul ei! Chinezul își mână armăsarul prin marginea cimitirului. Și e extrem de nelămurit. Ne spune și că e analfabet. „Uite, a transpirat calul!” Părerea e unanimă: trebuie chemați preoții din sat, obligați-forțați, luați pe sus, să nu plece tanti Ioana și să-i bântuie, din nou, la noapte. „Ferească-Dumnezeu. Io cred că ei i-a promis pomeni, mâncăruri!” E clar: „Animalul a dobândit. A simțit-o. Animalul, pasărea, calul, își dă seama, miroase, după miros. Calul e cel mai deștept de pe fața pământului.” Chinezul are nelămuririle lui: de ce a transpirat armăsarul? Trebuie să i se zică Tatăl Nostru. „Tată nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ, pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri și nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, amin!” Rugăciunea e zisă de o tânără, gravidă în 6 luni. „Mai zic de două ori?” Și iar se apucă să turuie. „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, amin!” Rugăciunea, însă, nu are nici un efect, dintr-o explicație extrem de simplă: femeia nu e curată, s-a atins, aseară, de bărbat! „Păi dacă m-a pus să zic?” Și nu are nici o importanță că s-a atins de bărbat, aseară: „Dumnezeu ne iartă! Dacă am zis Tată Nostru cel de-afară, nu acuma, mâine seară!” Se reia întreaga rugăciune, ca să nu mai transpire calul. Rugăciunea e spusă de o femeie curată. Calului i se fac cruci mici, în jurul frunții. Totul e clar: baba Ioana, după poreclă, Mocanca, e strigoaică. Pentru asta, trebuie anunțat preotul.
Un strigoi politic
Alaiul se mișcă greu, către biserica din centru. În schimb, acolo, e slujbă de hram. Aerul miroase tot a macrou prăjit. E deja ora 10:00. Nimeni nu îndrăznește să-l tulbure pe părinte. La cârciuma de peste drum, se bea cafea la dozator. Și bere la pet. Țigănia a rămas să aștepte lăsarea întunericului. Inspectoratul Județean de Poliție Călărași, prin agent Adina Barbu, ne comunică faptul că polițiștii din satul Sohatu au intensificat patrulele, pe timp de noapte, mai ales în cartierul bântuit, dar nu pentru a alerga după strigoi, ci pentru a preveni faptele antisociale. La primărie, e prezentă doar viceprimărița. E frumoasă și ne spune că se numește Claudia. Mariana-Claudia Odorog. Știe că Țigănia e bântuită, dar ridică din umeri și nu se abțină să nu zâmbească. Nu știe ce se întâmplă, a auzit doar că sunt casele bătute cu pietre. Ridică din umeri: „Nu știu să mă pronunț. Am auzit de la ei că nu dorm. Credeți-mă, nu știu să mă pronunț”. Râde cu poftă. E jale pe de vale! Știe că nu toate casele sunt bătute cu pietre, sunt selectate. „Eu le-am zis să nu fie cumva un strigoi cu două picioare și două mâini, cu care se salută a doua zi. Chiar nu știu cât de strigoi poate să fie cineva care aruncă cu pietre!…” Claudia, viceprimărița, ridică din umeri: „Oricum, e prima oară când aud că se probează că a devenit cineva strigoi prin trecerea unui cal peste mormânt. Au mai verificat și cu alt cal? N-am auzit așa ceva, până acum. Probabil că superstițiile acestea sunt alimentate de la unii la alții.” Din punctul ei de vedere, în Țigănie, cineva își bate joc de vecini. Nu crede că e vorba de nici un strigoi. Nici măcar de Ion Iliescu, fostul președinte al României. „Ha-ha, ce să caute Ion Iliescu la noi?” Îi răspundem la foc automat: păi și el e tot un strigoi, dar unul politic! Satul freamătă. Lumea așteaptă cu groază venirea întunericului. E august, 6, și la noapte s-au anunțat minime de 22 de grade. Căldură mare, monșer!
WhatsApp 