România eternă: Pelinu – ud şi plin de mătreaţă

Satul Pelinu, aparţinând comunei Dor Mărunt, nu numără mai mult de 40 de case şi vreo 200 de suflete. Se află la circa 5 kilomteri de satul Dâlga şi la 7 kilometri de localitatea administrativă. Ca să ajungi acolo, dinspre Lehliu-Gară, trebuie să faci la stânga, pe un drum desfundat şi care te duce direct în inima Bărăganului.

Dugheana de la strada mare

A nins ca niciodată şi peste acest sat. La intrare, pe şleau, o wollă, venită de la Călăraşi, îşi face de lucru. După care satul ni se înfăţişează ca un câine ud şi plin de mătreaţă. Pe strada principală, într-o bojdeucă, funcţionează o dugheană, aceasta fiind unul din cele două magazine săteşti. E chiar în apropiere de strada Belşugului, asta ca o ironie amară. Ne întâmpină patronul, neras,tras la faţă. Ne spune că satul se caracterizează într-o singură frază: „Amărăciune, frate, amărăciune”. În dugheană, de peste vară, au mai rămas câteva doze de bere „Timişoreana”, dar şi una de „Ursus”, fără alcool. P-asta din urmă nici nu mai ştie de când o are. „Am avut un bax. S-a mai băut pe căldurile alea mari”. Nici el nu ştie de ce-o mai ţine. Se caută, de regulă, vinars, iarba-dracului, adică tutun, dacă se poate cât mai ieftin. Pastă de dinţi, din care are câteva cutii de „Colgate”, nu mai ştie când a vândut ultima oară. Lumea se spală, dimineaţa, cu ţuică, ne spune, ia o gură şi-i ca nou. Patronul, care e provenit de la Capitală, ne spune că satul este îmbătrânit şi că tot tineretul a fugit unde a văzut cu ochii. Vinde, la zi, cât să nu moară de foame. El spune că face vânzare de 1 milion, dar nu-l credem. „E vai de mama noastră, vând 20 de pâini”. La Dor Mărunt, lumea care are treabă este dusă de cei care au autoturisme, contra-cost. Care nu are bani să plătească, să zică mersi dacă are cizme. Altfel, stă până dă colţul ierbii.

Umor bolnav cu popă navetist

Satul nu are biserică. A avut, dar e toată degradată, căzută, muşcată de crivăţ şi de ploile de peste ani. E undeva în dreapta, dincolo de strada Speranţei, semn că ăia care au dat o astfel de denumire a şleaului au avut un umor de-a dreptul bolnav. Nu e preot în sat. Dacă se întâmplă vreun necaz, vine popa de la Dâlga, dar şi ăla când poate, căci e bucureştean, deci e popă-navetist. La nenorocire, omul nu este dus la altar. Vine popa şi face, de ochii lui Dumnezeu, o slujbă în casă. Se înmormântează simplu aici: „Uşurel la cimitir şi gata!” În sat, nu e reţea de alimentare cu apă. Ion Niţulică, primarul de la Dor Mărunt, spune că va ajunge cu conducta şi pe-aici. Când a preluat el primăria, nici nu se vorbea de aşa ceva. Acum, se laudă acesta, sunt 5 kilometri de conducte de apă potabilă. Despre primar, patronul de dugheană spune că e băiat valabil. „Mai vine pe-aici,e băiat săritor. Are treaba lui, acolo, la primărie”. În zăpezi, oamenii au dus-o extrem de rău. Se prezintă şi afaceristul: Iordache Florea, cunoscut în sat drept Marian Comerţ. Nu are ce să ne mai spună. În magherniţă, îi picură apa-n cap. Pe rafturi, alături de prafuri pentru mâncăruri ca la oraş, adică nişte pungi cu „Delikat”, mai are şi nişte rotiţe de caşcaval, spune el, dar noi le recunoaştem drept specialităţi din spumă de brânză. Nici din astea nu-şi mai aduce aminte când a vândut. Îi spunem că sunt bune la pizza, iar acesta râde cu poftă. „Da, pizza, la Pelinu, aşa e! Nici nu ştie lumea cum se face pizza!” Îl ştie şi pe Ion Iacomi, un sătean fugit de la un partid la altul, cât să aibă şi el şansa de a deveni primar. „E-te pârţ, ce să facă Ion?”

Produs extraordinar: mămăligă

Se caută, de regulă, pâine, zahăr, bulion. Dar şi câte-o tărie. Afară, un tătăic se laudă că a băut un coniac. Ar mai bea unul, dar numai dacă-i facem noi cinste. E cam are de urechi, dar ne înţelegem până la urmă. N-a fost niciodată plecat din sat. I se spune Trandafir Toader, dar lumea-l ştie drept Geabă. Are 78 de ani, iar baba e acasă, cu bătrâneţea. De mâncare, azi, face un produs extraordinar: „E, ce-avem!” Nu vrea să ne spună ce anume are. Insistăm, aşa că omul e nevoit să ne spună până la urmă: „Mămăliguţă, nene, mămăliguţă”. Apoi ne mărturiseşte că are baba adventistă de ziua a şaptea, aşa că la ei nu se mănâncă preparate din porc. El nu s-a dat după religia femeii, chiar dacă a iubit-o. „I-am iubit fiinţa, adică pe ea”. Mândra, Trandafir Alexandrina, zisă Sanda, e trecută şi ea prin viaţă. Primarul e băiat bun, zice acesta, după ce soarbe o gură de vinars, numai dacă s-ar implica mai mult şi pentru satul lor. „Io, vă spun drept, e băiat valabil. Îl mănâncă unii şi alţii de cur”. Ne spune şi cine: Ion Iacomi. Despre asta, ştie el, ne face semn că are pâlnie în loc de gât. „E o jigodie. Dacă spun jigodie, atunci jigodie e!” E mulţumit că e apă în sat, dar numai de la Dumnezeu, iar cu zăpezile din februarie, mai că s-au săturat. „Ei, ce ne-a dat Dumnezeu!” Geabă ştie că tineretul din sat e plecat de foame. Nu mai e tineret. La biserică, nu are unde să se ducă. „N-am unde să mă duc”. De 4-5 ani de zile, morţii nu sunt duşi la biserică. Doar sunt purtaţi pe năsălie, cât să fie de mândreţea satului. „Vă spun din suflet, din ce ştiu eu: satul ăsta a fost unul de binefacere la toţi. Toţi primarii s-au făcut oameni de pe urma lui”. De meserie e, normal, tractorist. Îi ştie pe toţi inginerii din zonă: pe Magla, pe Roibu, pe fraţii Popa. Coniacul n-a fost pe burta goală. A fost după ce a balotat o conservă de carne, adusă de Crucea Roşie, de la ajutoare.

Lipsă de gagici

Satul a stat înzăpezit aproape două săptămâni. A fost jale. S-a mâncat, ni se spune, ce a dat şi ce-a avut omul prin casă. Stăm de vorbă cu Spiridon Romulus. Acesta începe să enumere produsele: „Nişte şuncă”. După asta, omul se mai gândeşte, dar nu-şi mai aduce aminte să fi fost şi altceva. Nu înţelegem prea clar, dar ne spune că i se zice Vieru a lui Spiridon Radu. Se duce să ia un pachet de ţigări, dar nu pentru el, ci pentru altcineva. De primar ştie că e băiat cumsecade. „Aşa e pentru mine”. Îşi aduce aminte că, de când cu zăpezile, primarul le-a bătut la uşă, cu pachete. Au fost nemaipomenite, pe sărăcia şi pe iarna asta. Spiridon se uită atent la noi: „Zici că vrei să-ţi faci o gagică aici?! N-ai, nene, de unde, sunt numai babe”. Ne dă şi reţeta: „Trebuie să căutaţi prin altă parte. Sunt numai bătrâne, vai de mama lor”. Lumea trăieşte din pensie, cu o medie de 350 de lei. Dacă e vreo problemă, ca lumea să ia o adeverinţă de la primărie, drumul e făcut pe jos. „Ne ţin pantofii, numai cizme să avem!” Spiridon aşteaptă, cu speranţă, primăvara, mai o ştevie, o lobodă, iar viaţa capătă o cu totul altă culoare. Tot pe drumul principal, un alt fiu al satului, Băncilă Gheorghe, ajuns la bătrâneţe să-şi mănânce sufletul prin pustietăţi, după ce-a lucrat ani buni, ca electromecanic, la Bucureşti, merge agale, spre inima aşezării, care e magazinul sătesc. A plecat să cumpere cafea, neapărat Fortuna verde. Ştie ce se întâmplă cu lumea din sat: „A furat-o somnul”. Îl ştie pe primar şi-l caracterizează rapid: „E băiat bun, dar e înghesuit de consilieri”. Lumea trăieşte din pensie şi din creşterea animalelor. La primăvară, pericolul spune că va veni din pământ. Apa va începe să băltească. E şi el de acord că strada Belşugului are o denumire cât se poate de amuzantă: „Da, e belşug până peste cap. Nici nu mai ştim cum să ieşim afară de atâta belşug!”. Despre strada Speranţei are altă zicală, de mahala: „Da, strada Speranţei, aşa e. Trăindo sperando, murindo căcando!” E şi strada Lalelelor în zonă, dar nimeni n-a văzut astfel de flori pe ea.

Sărăcia din ungher

La Băncilă acasă, ne întâmpină Alma. Latră, nici ea nu ştie de ce. Soţia lui Băncilă ne spune că e cardiacă. Are toată bătătura năpădită de zăpadă. Şi-a croit drum până la fântână şi până la magazia cu lemne. La căcăstoare n-a mai avut putere să facă drum, aşa că se suie pe-un morman de nea, cât în dreptul acoperişului coteţelor de porci, şi se-apucă să plângă. „A zis primarul că vine mâine, să ne ajute. Soţul a căzut pe gheaţă şi şi-a rupt coastele, aici, în stânga”. În sat se trăieşte aşa: „Vai de viaţa noastră cum trăim în satul ăsta amărât!” Magazinele sunt aprovizionate, spune ea, cu nişte trăznăi, acolo. Plânge subţire, nu mai poate, când ştie că are porcii acoperiţi de zăpadă. Apoi îşi blesteamă soţul, că s-a luat după mintea lui. „Am venit după el. Şi-am venit… Îl înjur, Doamne-Dumnezeule, că-mi blestem şi sufletul din mine”. Nu are speranţă decât în primar. Ne spune că mai sunt şi alţii care vor această funcţie. Îl ştie pe Iacomi, bărbosul, dar dă din mână a lehamite. „Ce să facă ăla?! Poate să bea o sticlă de vin!” Apoi ne spune să ne ducem la casa de peste morman, cale de câţiva paşi, unde stă o babă şi care-i vai de capul ei. Şi-acolo ne latră doi câini pricăjiţi. Bunicuţa, stând între nişte bulendre, mângăie doi pisoi. Cu ea, stă o strănepoată. Nu aude şi abia vorbeşte. Înţelegem că are peste 90 de ani, dar şi că a uitat-o Dumnezeu. „Eu mă duc, mamă, mă duc”, repetă. Sărăcia se ghiceşte în fiecare ungher. Doar focul, într-o sobă de lut, arde vesel, topind zăpada pusă în oale. Strănepoata, venită din Ploieşti, nu se duce la şcoală. Mămăiţa ştie una şi bună: „Mi-e rău. Când vine Dumnezeu?” Azi, mămăiţa a băut, de dimineaţă, un ceai. În sat, lumea o ştie de Şchioapa. În odaie, singura locuită, nu e curent electric. Pe perete, stă atârnată o lampă cu gaz. Icoana e pusă pe peretele dinspre apus. Nepoata spune că trăiesc bine. Trăiesc atât de bine încât se bucură când îi dăm să-şi cumpere un pachet de biscuiţi. Doar mămăiţa o ştie pe-a ei: „Mă duc! Mă duc!” Vocea ei, din ce în ce mai stinsă, rămâne s-o luăm cu noi la oraş, câtă vreme ne-a rămas pe tălpi.