Arhiva

Ziua în care iepurele era plecat de-acasă – 37

image_pdfimage_print

Un sfert de veac l-am uitat pe Grigore Hagiu. Mi-l închipuiam un personaj mic, negricios, nevrotic, precum Bacovia. E drept, nici acum nu ştiu cum a arătat în viaţa lui pământeană, dar mie îmi convine imaginea asta pe care mi-am construit-o despre el.

Mă gândeam că, mai târziu, o să-i semăn. C-o să port o pălărie cu borurile mari. C-o să mă plimb printr-un Bucureşti prăfuit, căutând pădurile care arată totdeauna nordul. Sau fumul morţilor, că şi el face acelaşi lucru. “Ei”, cu “e” mare, i-am făcut cunoştinţă cu acesta, ca o recompensă că m-a ajutat să-l înţeleg pe Rahmaninov, în perioada când acesta era obsedat de propriile-i trăiri. I-am spus: Uite, îl iubesc mai mult pe Hagiu. E de vârstă cu tata, dar am învăţat mai multe de la el, deşi nu l-am văzut niciodată. Apoi îi vorbeam în şoaptă, în vreme ce ea avea aerul vag că mă-nţelege, despre stilizarea sonetului, la modernişti.
Pe-atunci, străzile aveau aripi şi fluturau alb, direct din trecerile de pietoni şi din cearceafurile puse la uscat pe culmile din balcoane. Iar vitrinele erau nişte ochi cu care oraşul ne privea uimit, ca un orb care nu-nţelege ce-i aia lumina. Era şi mai mult spaţiu, iar săruturile aveau gust de scorţişoară cu nuci.
Desigur, Hagiu era născut printr-un orăşel din Moldova, însă-i asociam imaginea cu aglomeraţia urbană din Bucureşti, mai ales că ştiam că acolo avea să moară, într-o iarnă la fel de bolnavă ca veacul, când te simţi copleşit de griji, singurătate şi teamă. Nu ştiu dacă mă asculta fiindcă informaţiile deţinute de mine erau esenţiale pentru stabilirea unor viitoare raporturi maritale, mai ales că ne gândeam că e mai mult decât firesc să fim împreună şi peste 5 ani, sau 10, sau 100, era ceva unanim-acceptat, dar cred că-i făcea plăcere, mai ales când declamam că părinţii nu ne pot da ca dar de sfârşit decât priveliştea morţii lor. Şi ne cutremuram împreună, tulburaţi de această posibilitate implacabilă.
Printre frunzişuri, ploi repezi şi ore scorojite de-aşteptare, Grigore Hagiu răsuna grav, ca o vecernie: Puţină linişte, / Puţină reculegere, / Până la temelie, / Până la ştergere, în timp ce liliacul tot se căznea să erupă din muguri în primăvara aceea în care un Dumnezeu alienat amestecase, de-a valma, culorile, în contraste stranii, precum ţipătul asfinţitului, când lumina devine tot mai puţină şi-ncepe să crape precum o tencuială veche.
Un sfert de veac l-am uitat. Nici nu l-am mai atins şi nici nu am mai vrut să mă gândesc la el. Grigore Hagiu n-a făcut niciodată piaţa, să cumpere ceapă verde şi cartofi, câtă vreme căuta frunzele uscate, care se scuturau în toamnă, cât să-i incizeze gâtul cât mai profund. Vorba lui: până la ştergere.
Despre “Ea”, cu “e” mare, mai trebuie spus că şi-a dat pe tot corpul cu o cremă protectoare, care s-o ferească de frig, de veghe, de ţipete şi de răutatea tuturor celorlalţi oameni, când poveştile lor încep să curgă soioase pe stradă, ca apele din rigole, după furtună.

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Back to top button
Close
Close
WhatsApp chat