Arhiva

Ziua în care iepurele era plecat de-acasă – 35

image_pdfimage_print

E cald în autobuz, ca-ntr-un salon de nou-născuţi prematur. E cald şi mă simt cât se poate de bine. În buzunar, la pantaloni, pipăi cele două bancnote luate pe ceasul meu electronic, achiziţionat în urmă cu două luni, de la un brunet, chiar pe strada mare, unde funcţionează un talcioc şi de unde poţi cumpăra spiţe de bicicletă, mături, anvelope, bărci pneumatice, bigudiuri, bocanci ortopedici şi gumă de mestecat.

N-am avut altă soluţie şi nici nu vedeam altă posibilitate, în această zi care tot cască de-i trosnesc fălcile, să fac rost de bani. M-am tocmit cu şoferul de autobuz câteva minute, încercând să-l conving că e o sculă cu care poţi da pe spate pe oricine, mai ales pe femeile care lucrează la confecţia. Scrie pe el “Seiko” şi “Made in Japan”, aşa că astea sunt argumente mai mult decât suficiente cât să-l determine să mă ia, gratuit, în autobuz, dar şi să-mi rămână un rest cât să-mi pot lua, la coborâre, un pachet de ţigări cu fltru. D-aia, vă spuneam, mă simt aşa bine.
La redacţia aia de înţepeniţi, unde am lucrat la rubrica de cultură vreo două săptămâni, n-a fost chip să-mi iau lichidarea. Redactorul-şef, cu o mutră de mâncător de mici, mi-a spus sec şi acru: Nu, nu se poate azi, vino şi tu săptămâna viitoare. Apoi mi-a explicat, fără nici un chef, de parcă-l plictisea mutra mea pe care se citea disperarea, că e contabila bolnavă sau gravidă, n-am înţeles prea bine, dar nici nu mai avea importanţă. Ştiam că tot eu sunt cel vinovat, câtă vreme am vrut s-o fac pe deşteptul şi să-l umilesc punându-l să-i corecteze textele lui Neruda. I-am scuipat şi eu printre dinţi, asta ca să nu-i rămân dator: Nu-i aşa că tu poţi cânta sonate direct din flautul burlanelor?, dar n-am mai aşteptat răspunsul, am tras repede uşa după mine, dar nu suficient de iute cât să nu-i aud râgâitul: Futu-te-n gură de maimuţoi!
D-aia vă spun: avea dreptate aia bătrână! Mă tot pisa să fiu ascultător şi să-mi văd de treaba mea. Să fiu serios şi să-mi găsesc un loc de muncă stabil. Asta ar fi însemnat, apoi, că sunt apt să-mi găsesc şi-o nevastă. Dacă şi ea ar fi avut un loc de muncă stabil, se putea spune că suntem doi oameni responsabili şi care pot face, lejer, copii. Iar eu tocmai asta nu înţelegeam: care e treaba mea?! Fiule, astâmpără-te, că-ţi trece vremea! Ascultă şi tu de cei mari şi fă ce-ţi spun ei! Opinia mea, în schimb, era că “ăia mari”, în general, nu făceau mare lucru, în afară de umbră, dar şi aia fără vreo utilitate anume, câtă vreme era verticală, din cauza burţii. Dar nu-i spuneam toate acestea, căci nu ar fi însemnat decât s-o supăr iar argumentele ei sunt de necontestat în raport cu cele ale mele: ar fi plâns, uşor, în broboadă, cât să mă scoată din sărite şi să mă facă, normal, normal, nooormaaal, să mă simt tot eu culpabil!
Acum, aici, e cald şi e bine. Lângă mine, sforăind uşor, cu capul rezemat de geam, mirosind a rachiu de fructe, un navetist doarme dus. Visează oglinzi care zâmbesc din reflexii, precum ochii femeilor tinere. Şoferul e şi el fericit: când şi când, priveşte mândru la mâna stângă, spre ceasul al cărui cadran poate fi luminat dacă apeşi unul din cele patru butoane de pe margine. Mai în spate, rumenă, o altă femeie alăptează. Copilul mai mult molfăie. Din difuzor, se anunţă că, la Calafat, Dunărea scade 8 centimetri, iar şoferul, cu un gest mecanic, apasă pe un buton, situat pe bordul autobuzului, iar din boxe începe să răsune hitul acelei veri, din cauza căruia nu m-am putut odihni azi-noapte: Pe la 16 ani, Cenuşăreaso, / Începuşi să-ţi faci duşmani.
Da, e bine, e cum nu se poate mai bine. Bătrânica, venită de la oraş, unde a târguit prescuri şi ulei de floarea-soarelui, priveşte pe geam aerul care stă spânzurat între stîlpii de înaltă tensiune. Drumul şerpuieşte ca un beţiv care a uitat drumul către casă. Abia când cobor îi fac semn Sylviei că a făcut bine când s-a decis să intre cu capul în cuptorul de la aragaz.

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Back to top button
Close
Close
WhatsApp chat