Gerul muşcă din garduri. Îi e foame gerului. Aproape că-l poţi auzi schelălăind, ca un câine bătut, printre salcâmii înfipţi rar în obrazul câmpiei, la fel cum sunt şi lumânările în prescurile sărace.
De la rată şi până la cort, ne petrece unchiul, care e soţul Vetuţii, sora mamei. Tata râde şi-l imită pe unchi: Ai dreptate, e rocoare, după care-mi face cu ochiul, adică să fiu atent că ăsta spune „rocoare” în loc de „răcoare” şi că-i un ţăran prost. Satul e înfăşurat în zahăr-candel şi fiecare acoperiş e un morman de vată-pe-băţ. Iar vata-pe-băţ e bună, nu la fel de bună precum alviţa, însă e tot la fel de dulce şi de lipicioasă, ca o limbă de guşter. Mergem la nuntă, iar nunta asta e o adunare unde lumea mănâncă, bea, joacă şi apoi dă bani. E cam acelaşi lucru ca şi cârciuma, iar acest fapt îl determină pe tata să fie foarte vesel. Îşi freacă mâinile şi se uită şmechereşte la mine: Mânzule, ţi-e somn? Ai şi tu răbdare, că-ţi vine şi ţie rândul, acuş-acuş. Eu nu ştiu la ce anume o să-mi vină rândul, dar nici nu-mi pasă, câtă vreme sunt ocupat să-mi suflu în pumni, ca să păcălesc frigul.
Se-ntunecă repede iarna, iar întunericul vine precum valurile de febră şi tuse, la tuberculoşi, adică pe nesimţite. Satul cască şi el zgomotos, aproape vânăt, dar nu pentru multă vreme căci uliţa următoare e galbenă toată, ca lumina unui opaiţ aşezat în colţul camerei, după care o armonică la fel de veselă precum dricarii bătrâni se apucă să scoată sunete ascuţite, ca de femeie care s-a ars cu ulei încins. Sunt câteva mese răzleţe, iar nuntaşii sunt deja beţi, înşiraţi pe canapele fără spătar, în vreme ce mireasa stă pe un scaun, în mijlocul cortului, şi numără câteva hârtii mototolite pe care le scoate din sutien. E fericită mireasa. Râde ca un clopoţel, la utrenie. Cu gesturi tandre, îşi mângâie burta umflată bine, ceea ce înseamnă c-o să aibă un copil. Adică şi ea a stat cu picioarele depărtate, căci aşa se fac copiii, femeile stau cu picioarele desfăcute, în vreme ce bărbaţii le sărută franţuzeşte. Eu încă nu m-am sărutat cu nimeni franţuzeşte şi nici nu vreau. Numai ţiganii se sărută aşa, adică-şi baga limba-n gură, unul la altul, bleah!
Somnul vine pe nesimţite, ca un hoţ de păcate grele, dar toată lumea e veselă, căci mireasa şi-a rupt un toc, ceea ce e semn bun, adică o să aibă un soţ iubitor. Ca tata, după ce bea cu unchiul Zanea. Toţi soţii sunt iubitori, cu condiţia ca mâncarea să nu fie sleită. Aşa spune şi tata, fă, ce-are mâncarea asta, de ce nu e caldă? Mama nu zice nimic, se-nnegurează doar, dar ştiu că gândeşte că de vină e cealaltă femeie, la care tata doarme în cursul săptămânii, când zice că e la muncă, pe şantier. Sunt câteva luni de-atunci şi tot de-atunci tatei nu-i mai place mâncarea. De fapt, nu-i mai place nimic, chiar dacă mama încearcă să-l îmbuneze cu un pahar plin ochi cu ţuică, de la ţară. Se mai boscorodeşte cu vecinele, ce vrei să fac, soro, am doi băieţi, unul abia se duce la şcoală, ca mâine, iar celălalt e de ţâţă… Tac şi înghit, dar mama, când vorbeşte cu vecinele, nu-şi poate potoli lacrimile. Sunt ca nişte râuri fierbinţi şi-ntunecate. Numai mireasa chiuie, fericită. E ca o sirenă de uzină, când anunţă pauza de masă. Are rochie frumoasă mireasa, precum păpuşile Irinei, vecina mea de la trei.
Printre gene, nuntaşii gesticulează palizi, ca nişte impiegaţi care dau semnalul mecanicului de locomotivă că trenul poate pleca dintr-o gară închipuită spre o altă gară închipuită. E o mireasă tânără mama, e o mireasă care, din bucătăria cortului, mă face atent că frigul deşiră gândurile şi le face albastre.
Send an email
