Traiul, pe rampa de gunoi, are regulile lui nescrise. Există ierarhii, stabilite după criteriul vechimii. Există o altă lege nescrisă, conform căreia cei mai tineri au întâietate în faţa celor mai în vârsă. Ne aflăm în sectorul 5, unde Ivan Stan, posesor de cort, e unul dintre şefi.
Ne spune că, arareori, legile rampei sunt încălcate. „Se măscăresc, nu se lasă niciodată cu scandaluri seriose”. Mai răi sunt ursarii din Roseţi. „Au gura mare şi se ciorovăiesc tot timpul”. Singurii care-i vizitează sunt jandarmii. Dustar Ioana se laudă că are două amenzi neplătite, de 10 milioane. Când o întrebăm când are de gând să le plătească, râde cu poftă.
Frumuseţe pe muchie de cuţit
Mihaela, fâşneaţă, nu vrea să se lase fotografiată. Zice că nu vrea să stea de vorbă cu noi, dar îi merge gura. E născută în 1990, pe 24 martie, şi stă în Tonea, pe strada Morii, la numărul 48. Are doi copii, iar soţul e tot tânăr. S-a măritat la 14 ani. „Soţul e la muncă, la Giurgiu”. Vine la două săptămâni, câştigă 5 milioane la tură, din care vine acasă cu 4″. Ioana o completează: „Ce să facem, să furăm? Să dăm în cap?” I se sugerează să meargă pe centură. „Acolo s-o duci pe mă-ta”. Din spate, cineva se miră: „Cine dracu’ s-o ia p-asta, nu vedeţi ce urâtă e?” Are 4 copii. Mihaela îi sare în ajutor. „Lasă, se duce la frumuseţe pe muchie de cuţit, la Pro Tv!” Şeful Ivan Stan îi bate pe toţi, are 13 copii şi se jură că aşa e când vede că ne uităm contrariaţi. N-a pus armele-n pod, are „în jur de cincizeci de ani”, dar nu mai vrea şi alţii. Cel mai mic are 6 ani. Apoi înţelegem şi un alt criteriu al ierarhiei: Ordinea, pe rampă, se stabileşte şi în funcţie de numărul membrilor de familie care „lucrează” pe ea. Cine are neamuri mai multe, are întâietate la descărcare. În plus, cine are cal şi căruţă, e deja boier.
Concurenţă la gura gropii
„Marfa” ajunge la „Trident Lux”, la tanti Paula, Nuţu Paula. Aici, primesc 5 mii pe kilul de peturi. „E 5 mii pe dracu’, spune Paula, dăm 7, că nu stă nimeni să vadă că sunt murdare de noroi”. Iar noroiul atârnă şi el la kilogram. Nuţu Paula trăieşte bine de pe urma reciclării peturilor. „Suntem 3 membri în familie, care ne ocupăm de afacere”. Spune că nimeni n-o angajează pe ea şi să-i dea un salariu de 30 de milioane. Peturile sunt sortate pe culori, aşa se câştigă mai bine la beneficiar. „Firma” e un teren împrejmuit, de circa jumătate de hectar. Miroase şi aici a gunoi de rampă. „Dădeam marfa la Brintec, în Buzău. Acum o dăm la Urban”. Paula se laudă cu soţul ei, care a investit în afacere. „Am făcut hale, am betonat curtea, nu ca la ăilalţi”. „Ăilalţi” e o altă firmă, concurentă, care-şi are şi ea sediul la gura gropii de gunoi. „Noi avem angajaţi, avem 6 angajaţi, toţi cu carte de muncă”.
OTV-ul din cortul de rafie
Pe rampă, şeful Ivan ne întreabă când vine, la ei, Dan Diaconescu. „Nu sunteţi de la OTV?” E dezamăgit, când îi spunem adevărul. „Dar Patidul Poporului când se înfiinţează?” Acum e rândul nostru să fim nedumeriţi: Ne uităm, prin cortul de rafie, după televizor. Ni se explică faptul că nimeni nu doarme pe rampă. Seara, merg acasă, Programul începe la 6 dimineaţa şi se încheie odată cu cel al maşinilor de la „Urban”, care aduc gunoiul. Se câştigă 2-300 de mii, la zi. Se adună peturi, doze de aluminiu, sticlă mai rar, asta e depozitată într-un container. Când şi când, tablă, sârme, fiare provenind de la demolări. Oricum, vestea că nu suntem de la OTV se duce cu repeziciune. E o dezamăgire generală. În zona 5, sunt în jur de 40-50 de persoane. E duminică, e dimineaţa, aşa că suntem puşi în temă că se lucrează mai intens în cursul săptămânii.
Dunga şi mersul
Nea Vasile, şi el tot „în jur de 50 de ani”, a venit, spune el, să facă prospectări. Se laudă că el nu trăieşte pe rampă, ci că are meserie, e sudor, a lucrat la CCH, dar a plecat „cu Ordonanţa”. „Am venit să adun viermuşi, că merge bobletele, la Borcea”. Merge şi somnul, iar guvidele pune botul la râmă. Vrea să-şi arunce undiţele după amiaza, când lumea se retrage pe la case. E singur nea Vasile, n-are copii, deşi a avut două neveste. „la una i-am spus s-o dea cu mersul, la ailaltă i-am dat dunga”. Îl întrebăm dacă ar bea o ţuică. E deja zăpuşeală. „Poate o bere”, aşa că face ochii mari, poate se lipeşte de la noi de ceva. „Frate, aşa spune şi doctorul, să bem două kile de lichide pe zi”. Nea Vasile devine şi doct: „Sucul e pentru ingineri, eu beau bere, dar mai merge şi un trotil”. Într-o pungă, ne arată vreo câteva sârme. El spune că sunt 4-5 kilograme. Tabla e „doi lei cincizeci”, iar fierul-vechi se achiziţionează cu „patru lei”. Pentru astăzi, nea Vasile e mulţumit. „Am pus-o de-o fiertură. Mai prind şi un peşte şi e şi mai bine dacă-mi dai o ţigară”.
Ierarhia şi statul la coadă
Din spate, se aud vociferări. Un copil a alunecat pe gunoi, până-n apele Borcei. „Îl ia vâltoarea, îl ia vâltoarea”. Se sare imediat în apă, copilul e dus la loc sigur, dar nimeni n-are timp de el că vine o maşină, „de la oraş”. Pe rampă, mai vin şi maşini de la Modelu, dar alea nu au cine ştie ce „marfă”. Întrebăm în stânga şi-n dreapta, doi dintre ei se numesc Dobre Gheorghe. Iordan Emil are 63 de ani şi stă mai la coadă, nu se agaţă de maşini, ca ăştia mai tinerii. Ştie refrenul: „Ce să fac, să dau în cap?” În jurul maşinilor de gunoi, se formează cozi. În faţă, sunt cei care nu răscolesc prin gunoi, ci doar cei care adună de deasupra. Cei care sunt cotaţi ca fiind mai slabi în ierarhe, stau mai la coadă. Ei sunt cei care răscolesc, care caută, la fundul gunoiului, peturile si dozele de aluminiu. De la suprafaţă, când descarcă maşina, e mai uşor de strâns plasticul reciclabil. Sunt dotaţi cu fiare în formă de cârlige. Cei care adună de deasupra, „după ce-şi iau dreptul, nu se mai bagă”. La un transport, cei din faţă strâng în jur de 5 kilograme de plastic. Există şi plastic greu, de la lădiţe.
Paula nu zice nu, Cosmin dă pe datorie
Apa, pe rampă, ajunge „de la Paula”. Tot de la ea sunt şi banii. Dacă e omul în nevoie şi are plastic numai de 200 de mii şi-i mai cere 200, Paula nu zice nu. Are evidenţă strictă, dar nu e femeie rea. Mâncarea e de-acasă, mai iau oamenii, pe datorie, de la magazin, de la Cosmin. Ăsta are şi el o prăvălie, tot în marginea gropii. O sută pe ţigări, 40 de mii o bere la doi litri, roşii, nişte brânză, acolo, pâine şi cam ăştia sunt banii pentru o zi de răscolit prin gunoiaie. Cât suntem noi, copiii sunt lăsaţi deoparte. Sunt vreo 10, cu totul, iar unii abia au săltat de pe oliţă. Dustar Ioana, frumoasa, aia cu 4 copii, spune că a mai dat câte o roată, pe la primărie. „Mă duc în fiecare an, în septembrie, să-mi dea ajutor, pentru caiete”. Unul din cei doi Dobre Gheorghe îl înjură pe Băsescu: „Chiorul ăla ne-a terminat pe toţi. Aveam şi noi ajutorul social şi ni l-a luat şi p-ăla”. E bun Dobre ăsta şi de gură, dar şi de muncă.
Mihaela vrea în oraş
Ivan, şeful, nu ştie dacă sunt şi oameni bolnavi. „Nu-i întreb asta”. El e sănătos-tun. E la a cincea donare. Unii sunt, pe rampă, de 12 ani, alţii numai de 5. Tot pe rampă, sunt şi câţiva căţei, o duc bine, sunt răsfăţaţi de copii. Luţă Marinela îşi face veacul de nu mai ştie când pe rampă. „Soţul e acasă”. Zice că are meserie, însă nimeni nu crede asta. „Dacă are meserie, de ce stă acasă?” Se ceartă cu el ca să plece, dimineaţa, la rampă. „Am 4 copii, ce să fac cu ei?” Doi dintre ei sunt tot pe rampă. Mihaela, aia măritată devreme şi cu soţul la Giurgiu, ar merge cu noi în oraş, când o invităm. Râde, nu s-ar da înapoi. „Şi ce să facem!?” Încep să vină maşinile una după alta, aşa că nu mai au timp de noi.
Folie fără valoare
La Călăraşi, la „Urban”, şeful Cristian Popescu ne spune că groapa de gunoi se întinde pe 18 hectare. Nu e nimic anormal în faptul că, pe rampă, sunt oameni care caută reciclabile. Aşa e în toată ţara, la orice rampă de gunoi. A avut de gând ca această activitate să se desfăşoare într-un cadru organizat. „Am vrut să angajăm oameni care să facă această activitate, însă am ajuns la concluzia că nu este eficient”. Pentru un salariu minim, un angajat ar fi trebuit să colecteze 75 de kilograme de peturi, pe zi. Iar o sticlă, de doi litri, dintr-un astfel de material, cântăreşte 30 de grame. Rampa nu poate fi împrejmuită, ar însemna 1.600 de metri liniari de gard”. Plecăm pe la amiază, doborâţi de mirosurile grele, dar şi de soare. E duminică, o altă zi în care folia nu mai are valoare, iar aluminiul e din ce în ce mai rar.
