În acele vremuri, mahalaua mirosea a iasomie şi a zahăr ars, ingredient principal cu care se ocupa familia de bombonari din colţ, un leu mărul pe băţ, tot un leu cocoloşul de floricele de porumb, dar şi celebra bomboană kojak, cu care ne stricam dinţii de lapte. Era o veselie permanentă, iar dragostea avea gust de săpun ieftin şi-a tutun scuturat prin tabacherele de inox. Micul comerţ cu seminţele de floarea-soarelui era la apogeu, căci leliţele şi cumetrele, în zile de sfârşit de săptămână, se adunau să ronţăie împrejurul canapelelor de la uliţa mare, să-l asculte pe celebrul nea Petrică Şoricel, la ţambal, fac doi paşi şi-o săritiră, şo la tine-n bătătură, viaţa se derula colorat şi cu repeziciune, ca-n filmele mute, iar banii aveau mai mult o valoare simbolică atâta timp cât, cu ei, se puteau achiziţiona salbe de tinichea, cazane de făcut ţuică, felii subţiri de parizer năclăit de soia sau odicolon. Pe el, în schimb, îl vedeam numai arareori, mai mereu pus pe cântat, păşea rar, sprijinindu-se de garduri, căci îşi făcea veacul mai mult pe la bodegă la Drăguşin, cârciumar vechi şi meşter în măsluit vinul sau cinzeaca. Ţac-pac, stai că trag, pân’ la ziuă praf te fac, mormăia Şolea, fantele mafalalei, cu pantofii lui albi, din piele, cu scârţ, cămaşă cu rever bogat şi pantaloni evazaţi cum numai codoşii şi fotografii de nunţi mai purtau, era o legendă vie, spaima femeilor măritate şi visul oricărei fete sărite de prima menstră, nimeni nu rezista aerului său de cuceritor cu vorba dulce, tipul era zulufat, cu frunte înaltă, nu lucra pe nicăieri, era un întreţinut, căci le gâdila bine pe damele cu pretenţii şi stare, dar şi pe profesoarele pensionare, iar vestea se ducea cu repeziciune, gura mahalalei, atât de slobodă, amintea şi de câteva coane preotese care s-ar fi desfătat în braţele lui date cu bronz luat de prin colbul uliţelor şi de prea mult dormit prin şanţ. Haida, haida, de trei ori, să-ţi miroase gur-a flori, căci numai el purta, la butoniera cămăşii, un boboc de garoafă, mai cobora, uneori, din suv-uri galbene, ca soarele verii, iar, în mahala, veselia era o stare generală, întreţinută şi de familia de lăutari ai lui Francezu, la fel de celebru în lumea guriştilor precum George Enescu, printre notişti. De zvonuri nimeni nu se putea apăra, iar calomniile erau reperul moral al unei vieţi trăite în promiscuitate. Scandalurile erau tot la fel de sonore, iar înjurăturile de sfinţi păreau cele mai cuminţi vorbe, mai îşi alergau oamenii nevestele candrii şi iubăreţe, printre case, ba cu toporul, ba cu cuţitul, dar viaţa în mahala avea propriul ei echilibru, căci şi cele mai aprige duşmănii se terminau tot cu îmbrăţişări de beţii lungi, draga mea, of, of, lasă-te, muică, de mine, ca să-ţi fie-n viaţă bine, ceeea ce e cert e că, într-o dimineaţă, Şolea a fost dat dispărut, nu mai trecuse pe-acasă de zile bune, lucru apartent neobişnuit pentru el, iar mahalaua a început, imediat, să ţeasă adevărate legende, cum că ar fi fost îngopat, de viu, ba de tovarăşii lui de pahar, ba de vreun procuror gelos, ba de către un căpitan de miliţie lovit în inimă după ce-şi prinsese nevasta răşchiraţă şi pe el lucrând între picioarele ei. Ce poveşti de ascultat la gura sobei, la un şpriţ lung de vară, ce freamăt a trecut printre dame, cum s-a furnicat toată pestriţimea şi tot neamul lui de canalii. Fiecare chivuţă avea versiunea ei despre cele întâmplate, fetele nemătitate nu-şi mai tamponau genele cu rimel gros, căci nu mai aveau pe cine să impresioneze, nevestele aveau feţele prelungi şi priviri pierdute, iar miliţia patrula prin mahala de parcă urma să se nască cete de bandiţi, alt deliciu de povestit despre lumea asta unsuroasă şi curcubee. N-a mai fost altul ca el. Baba Manda, mă-sa, l-a plâns zile în şir, a tot sperat că s-a încurcat, poate, cu vreo damă cu buget generos, dar lui nu-i şedea în caracter să întârzie, le cardea bine, le lăsa extaziate, după care le umbla prin poşete şi îndesa prin buzunarele largi numai hârtiile. N-a fost să fie. N-a ajuns la canal. Nici prin penitenciar sau pe la vreun arest. Nici nu s-a legat la cap, nici prin spitale sau prin secţiile de tuberculoşi n-a ajuns, alţii spuneau că şi-a luat lumea-n cap, că a ajuns actor mare, un fel de Alain Delon, prin America, era deja folclor lăutăresc, cert este că fantele meu cu cârlig nemaivăzut la dame a dispărut din peisaj, ce dramă, ce tragedie, câte lacrimi curse şi câte batiste stoarse de atâta amor rămas fără împărtăşire. Mai târziu, după ani, câţiva salahori de pe la Intreprinderea de Construcţii-Montaj Ialomiţa, săpând fundaţia unui bloc nou, dintr-un cartier la fel de pestriţ, au dat, la nici un metru de săpat cu cazmaua, peste nişte rădăcini lungi care, la capăt, se terminau în nişte bulbi impozanţi şi rozalii. Căci numai atât, se spune, a mai rămas din fante, tuberculii ăia rozalii şi impozanţi, uite, mamă, alea sunt coaiele lui Şolea!
Send an email
