Stiri noi

La persoana întâi

Print Friendly, PDF & Email

Mă provoacă Gheorghe Frangulea. Mă incită. Eu ştiu ce poate el, în “Pământul”, urmăresc scrierile sale pâna la virgulă, aşa am fost învăţat, aşa am învăţat, de mic, în cadrul acestei redacţii. (Au dispărut cititorii atenţi de presă?) Mă provoacă spunându-mi că am ajuns la o cumpănă a vieţii, când cuvântul tipărit nu mai are aceleaşi semnificaţii din trecut, când liniştea s-a aşezat peste suflet precum un covor scămoşat. Ce e mai important în acest timp? E bine că am învăţat că fericirea constă în lucruri mărunte? Mă simt mai bine, în octombrie, când, pe braţul Borcea, pescuiesc guvizi cu ochi bulbucaţi? Când scutur nucii din zona fermei “Aldis”, cu care-mi umplu balconul? Când îl caut pe Baconski, cu degete fremătânde, cu ale lui “Cadavre în vid”? Mă liniştesc la o partidă de tenis cu piciorul, în compania fiului meu? E-he, nici n-am mai jucat în ultima vreme! În fond, ce repere trebuie să ai în viaţă? Nu e mai important, în viaţă, să ai mâinile murdare de cerneală tipografică decât, spre exemplu, de sânge? E cuvântul mai important decât un glonte? Mai este? Frangulea ştie ce vorbesc, ştie că suntem, amândoi, contemporani cu asasini de suflete, de conştiinţe, ştie că suntem contemporani cu tipologia umană a caricaturilor, care nici nu conştientizează, da, iată un prim adevăr, că democraţia, la Călăraşi, s-a dezvoltat prin fenomenul de presă numit “Pământul”. Unde e gratitudinea lor? Vezi, dragă Frangulea, iartă-mă că te tutuiesc, o fac din plăcerea de a mă adresa cât mai familiar, ca un semn că îmi eşti şi că te simt apropiat, asta vreau să spun, astea vreau să mă ajuţi să exprim, să conştientizăm împreună că nu mai există, decât arareori, caractere. Că nu mai există conştiinţă civică. Nu mai există autoritate. Că au dispărut reperele morale sau că sunt, pur şi simplu, persiflate. Tu eşti un reper moral în conştiinţa civică locală. Sau aşa ar trebui să fie! “Fenomenul Pământul”, la Călăraşi, e borna numărul 0 a democraţiei locale. Să dezvolt, aici, amintiri legate de activitatea febrilă din cadrul acestei redacţii? Primul nume care-mi vine-n minte nu eşti tu, cum ai putea crede, ci Cornel Stan, fumător de “Carpaţi” fără şi băutor de rom, ca marinarii zurbagii cu cârlig metalic în loc de mână, până la saturaţie. Cu el mi-am ros coatele prin 3 tipografii, pe şpalturi ilizibile, mâncând suncă cu pâine. Da, aşa s-a clădit democraţia, la Călăraşi. Cu şuncă şi pâine tăiată cu lama de bărbierit, cu precădere prin tipografiile de pe la Galaţi, la “Alma” lui Mălăia. Şi veneai şi tu şi făceam şunca aceea pe din trei. Ce vremuri, ce ierni, ce zăpezi! Cum era să-l “însor” eu pe nea Cornel, la crâşma denumită “Căţeaua Leşinată”, la Galaţi! Ţi-l închipui pe nea Cornel, luat de valul tandreţii şi roşind în faţa unei crâşmăriţe dintr-o speluncă de cartier? Cine să adune scrierile acestuia şi, peste vremi, ca un pios omagiu, să-i scoată o carte? Sau Nela Negreanu, aud că e sănătoasă, care a trecut prin redacţie ca un vânt gri? Am învăţat şi de la ea ceva. De la fiecare am încercat să învăţ câte ceva. Am văzut, astfel, cum eu ardeam laolaltă cu cuvântul scris, când lumea făcea greve peste greve, descoperisem şi noi, românii, în sfârşit, că puteam face greve, descoperisem că oamenii puteau vorbi, că vroiau salarii, şanse şi directori schimbaţi, cu ajutorul sindicatelor. Iar eu ardeam, în vreme ce ea pleca cu roţile de caşcaval, de la nea Bică, drept răsplată pentru ceea ce scriam eu, că nu va mai fi Nicolache Pache director peste ICIL! Înţelegi? D-aia spun aici că e important ce fel de repere ai, ce fel de om vrei să fii, ce laşi după tine. Caşcaval sau un damf de “Carpaţi fără”? Depinde cum te raportezi timpului şi ce anume vrei să vezi în oameni. Prăjiturile Aureliei Ion sau articolul, pe care nu l-am uitat nici acum, scris de aceasta împreună cu Irina Soroiu, fostă Ravac, denumit “Trei băieţi şi o iubire: furtul de maşini!”. Cum au organizat ele un simpulacru de proces cu public, reflectat, ulterior, în “Pământul”, prin sălile de clasă ale Liceului nr. 3, laolaltă cu şefii de la Circulaţie şi de la Judiciar, cu elevi, marea găselniţă de presă fiind faptul că trei copii tembeli au înţeles că noaptea democraţiei le dă dreptul să facă plimbări cu autoturismele altora. În vremea asta, D.I. Tărăcilă fura arhiva fostului P.C.R. În vremea asta, dispăreau banii din contul “Libertatea”. În vremea asta, ţi se dădea foc la hârtie. În vremea asta, copiii călărăşeni, cu ajutorul doctorilor ginecologi sau pediatri, din Spitalul Călăraşi, luau drumul Occidentului, cu miile, fără să se mai audă vreodată de ei. Şi acum am, prin hârtiile mele, fotografii cu unii dintre acei copii, vânduţi pe sume verzi şi ridicole. În vremea asta, erai ameninţat, bătut şi dus cu maşina, pe malul Dunării, cu un pietroi de gât, cum circula o legendă, prin redacţie. În vremea asta, directorul S.R.I. vindea conserve de ghiveci călugăresc, aduse din Turcia. Alecu, Paul Alecu se făcea că ajută şi el la consolidarea democraţiei locale, ţipând ca apucatul, prin porta-voce, la venirile lui Ion Iliescu, la Călăraşi, în timp ce în borna numărul 0 a democraţiei locale, “Pământul”, se cunoştea că el era informator al vechii Securităţi. În vremea asta, l-am crescut şi cultivat pe Dragu, impunându-l în conştiinţa colectivă. Amândoi am făcut asta şi amândoi am avut parte de lipsa lui de gratitudine, peste ani. Tu mai repede, fiindcă, luat de valul momentului, mi-ai acceptat, spre publicare, faţa în faţă, “Dragu – un Funar local” / “Catană – un condamnat penal”, în mii şi mii de exemplare, iar urmarea imediată este că ai rămas fără sediu, eu am ajuns pe drumuri, la “Accent”, Dragu a ajuns primar, iar Mărioara Frangulea m-a dat în judecată pentru ceva ce consemnasem din cadrul unei şedinţe de Comisie Anticorupţie, cum pompos se intitulau alea, şedinţe prezidate de Mihai Arbagic. E istorie, e istorie, dar aşa se scrie istoria, iar noi, ca indivizi, nu mai contăm în faţa ei, câtă vreme suferinţele noastre sunt mici raportate la scara ei de evoluţie, de exprimare. Am trecut, împreună, prin câteva cicluri de alegeri. Locale, parlamentare, prezidenţiale. La un astfel de ciclu, la “Pământul”, mă căutau poliţiştii, să mă ducă la Slobozia, cu mandat de executarea pedepsei pe timp de 180 de zile, din aparenta vină a unuia ca Nicolae Petre Stan. Nu e mort, poate depune mărturie, cu toate că mărturiile ăstuia nu pot fi luate în seamă, că n-are conştiinţă, n-are caracter, n-are suflet. 10 ani l-am purtat şi pe ăsta în spate, ca pe-o cocoaşă, l-am ajutat să debuteze editorial, i-am structurat două cărţi, l-am strâns în braţe la necazurille vieţii, la cumpăne, l-am învăţat să facă piaţa, iar urmarea e că, din vocaţie, te vinde oricui îi oferă o sticlă de vin. Cred că aşa trebuie înţeleşi oamenii. Cred că oamenii trebuie înţeleşi. Cred că oamenii au nevoi. Cred că oamenii, în general, trebuie iertaţi. Cred că aşa sunt ciclurile electorale. Le-am învăţat, am învăţat că nu trebuie arse etapele, că fiecare epocă are partea ei de valori umane, de conştiinţe civice, de repere morale. Dar şi de şobolani, de scursuri, de lipitori. Aşa am învăţat, iar Cornel Dumitru poate depune mărturie, cum poţi muri, doar de dragul jocului democratic. Pentru unul ca Filipescu, cu maşinile PSD-ului, ca umbrele, după urmele maşinii tale, prin zona Budeşti, unde numai o inspiraţie de moment a făcut ca Oltcitul lui Cornel Dumitru să nu sară în aer şi să murim amândoi carbonizaţi. Aşa văd eu lucrurile, dragă Gheorghe Frangulea, nu vreau să mă mai raportez la contemporanii mei care au ajuns să reacţioneze numai la înjurăturile de presă, care nu înţeleg fenomenele, care cred că, dacă au vreo adeziune la vreu
n partid de doi lei, înseamnă că ei sunt reperele, valorile, că ei au dreptate, că trebuie să le ascult balivernele însăilate pe la conferinţele lor de presă. La un alt ciclu electoral, un altul botezat agent de influenţă, venit cu picioarele înainte în presă, cerea, împotriva mea, anchetă prin serviciile de informaţii. M-au fugarit prin tipografii. M-au dat afară din tipografii. Acum, mi-au intrat cu bocancii în viaţă, m-au pângărit, mi-au măzgălit pereţii cu însemne sataniste, iar unul ca Dragu ar fi vrut să-mi vadă copilul făcut infractor, de nişte scursuri de prin poliţie. Am trecut peste astea, nu sunt convins că nu există iertare în sufletul meu, dar sunt conştient că nu am să le uit niciodată. De aceea încerc să ajung la un echilibru interior. Am ars, mi-am tratat depresiile, fobiile, teama de viitor. Nu îmi mai este teamă de cuvinte. Cuvintele nu se pot exprima în bani, nu au echivalent în bani, cum fals acreditează acestă idee completele de judecată. Când nu mai reacţionează, îmi vine uşor: îi înjur, fără să conştientizez că scrisul meu îi victimizează, când adevărul este exact invers; noi suntem victimile propriilor lor defulări, arivismului, mercantilismului şi setei de impunere. Cu ce sunt eu de vină că le văd adevărata faţă, că explodez uneori, că nu le mai suport ceafa groasă şi aerele de lideri fătaţi prematur de democraţia care, mă repet, are ca punct moral de plecare publicaţia “Pământul”? Tu n-ai făcut la fel? Mă condamni? Vrei să văd în ei partea luminoasă, dar care este atât de fragilă, de infimă, uneori nesemnificativă? N-am ajuns încă la acest echilibru. N-am ajuns atât de înţelept. Tu ai făcut compromisuri cu viaţa? Nu?! Atunci unde este recunoştinţa contemporanilor tăi? De ce nu eşti declarat cetăţean de onoare al municipiului Călăraşi, câtă vreme scrisul tău a ajutat la impunerea, la consolidarea democraţiei locale? De ce contemporanii mei nu înţeleg atâta lucru? De ce nu au idei? De ce aşteaptă să vin eu cu o astfel de propunere? De ce nu înţeleg acest fenomen al presei locale, al caracterelor impuse în presa locală, de presa locală? Cred ei că presa locală se face publicându-ţi mecla, pe prima pagină, în nişte însăilări pompos botezate “editoriale”, când bagajul tău de lexic este echivalent cu cel al unui antropoid? Asta am învăţat de la tine: că ziarisul trebuie să fie un om al Cetăţii. Că ziarisul trebuie să fie un reper moral. Că nu există echivalent material pentru a-i cumpăra conştiinţa. Că şi gazetarul este om şi că, uneori, greşeşte. Dar şi faptul că greşelile unui gazetar bun trebuie trecute cu vederea de public, căci acesta va avea grijă să se recompenseze faţă de el.
Al tău,
Marin BADEA

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close
Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker
WhatsApp WhatsApp