Nicolae Petre Stan: Caravana copilăriei

Nicolae Petre Stan, o mai veche cunoştinţă de-a noastră, publică un nou volum de versuri – „Caravana copilăriei”, într-un stil cu care deja ne-am obişnuit. Autorul nu este adeptul metaforelor şocante, al imaginilor electrizante, al verbelor ascuţite; Nicolae Petre Stan scrie precum curg apele unui fluviu, in septembrie: molcom, aşezat, iar poemele sale sunt lungi nostalgii care se deşiră firesc. Universul liric e unul candid, plin de melancolii, în care rochiile mireselor mătură aleile parcului de adolescenţi, unde satul natal e un copil bătrân, iar iarna  nu poate fi altfel decât feerică „peste oraşul răstignit pe osia fluviului încremenit în uimire”. Nicolae Petre Stan creează un univers cald prin definiţie; până şi potopul e privit ca un fapt idilic, câtă vreme acest fapt înseamnă doar o simplă „iarnă fabuloasă”, când norii sunt „uriaşe ugere clocotind de laptele stelelor”. Poetul local e un neobosit, un veşnic îndrăgostit de cuvintele care se caută unele pe altele, într-o înlănţuire plină de emotivitate. Nimic nu pare că-l clatină pe autor din universul lui liric, nici măcar oboseala de peste zi, care e privită „precum roua / ce se aprinde / şi arde noaptea / pe îndrăgostiţi”. E un gest de curaj ceea ce întreprinde Nicolae Petre Stan care, iată, încă se încăpăţânează să scrie poezie, să viseze că poate scrie poezie, în vremuri de-a dreptul tulburi şi care nu-i pot recompensa efortul.