Azi, am reuşit s-o zăresc, atunci când uşa cu geamuri fumurii a fost lăsată deschisă de un model venit să-şi lucreze bicepşii. Preţ de o clipă, am realizat că niciodată nu voi putea concura cu un asemenea personaj, mai ales că ea l-a condus cu privirea şi, la final, i-a făcut, complice, cu ochiul. M-am simţit insignifiant, gândindu-mă la zvelteţea acelui barbat musculos, în comparaţie cu gelatina care-mi înconjoară burta.
Nu, nicicând ea nu va avea ochi pentru unul ca mine. Pantofii mei sunt cumpăraţi din bazar, 60 de lei perechea, fără bon fiscal, îmi cumpăr acelaşi model, de două ori pe an. Câştigul meu lunar nu i-ar acoperi nici măcar abonamentul la sala de forţă. Însă sper… Sper că va avea ochi şi pentru mine şi că, în final, va înţelege că, pe lume, nu banii, ci dragostea este cea care contează. Adevărul e că o iubesc, o iubesc în tăcere şi cu speranţa că va înţelege şi îşi va face timp să mă privească măcar. Ştiu că e o femeie extrem de ocupată. Ultima oară, când a plecat în Liban, cu un avion privat, închiriat de la Ţiriac, am pândit-o în aeroport, în sala de aşteptare, de la Băneasa. M-am plimbat, cu o sticlă de apă plată, de o jumătate de litru, pe care am plătit-o cu ultimii bani, 50 de mii o sticlă, dar tot am zărit-o preţ de câteva momente. Era diafană, radia, iar în jurul ei, lumea s-a dat la o parte. Era ca o prinţesă coborâtă din basmele scandinave. Ulterior, nişte gazetari nemernici au spus despre ea că nici măcar n-a achitat cursa şi că Ţiriac ăsta a dat-o în judecată. Ziariştii ăştia ar trebui spânzuraţi de limbă. Nişte nemernici. Mă gândeam să fac eu un împrumut, s-o ajut şi s-o scot din această neînţelegere, însă am aflat că este vorba de peste 800 de milioane de lei, iar eu nu mai am credibilitate nici măcar la Provident sau la cămătari, iar băncile nu mai dau împrumuturi doar cu buletinul. Vă daţi seama, Boc şi Băsescu sunt nişte nemernici, fiindcă au adus criza în ţară. Dacă e criză, nici băncile nu mai dau atât de uşor credite către populaţie. Nu ştiu ce să fac! Mă frământ, mă zbat, numai ca ea să remarce eforturile mele. Acum, e la sala de forţă, cu un antrenor asiatic, pe care l-aş bate măr, dacă aş avea posibilitatea. Îl văd, prin uşa întredeschisă, cum salivează uitându-se la pulpele ei, la fese şi la sâni. Ce măgar! Gălbejitul e antrenor de aikido, dar exersează cu ea scheme de jiu-jitsu. Of, câtă naturaleţe are, cât de graţioasă e şi cât de apetisant loveşte ea, în saci, cu ambele picioare deodată, lăsând să-i scape, de fiecare dată, printre dinţi, expresia: hâââii-şuuu, hâââii-şuuu! Of, karatista mea mică, cum îmi tulburi tu minţile şi-mi faci sângele să curgă năvalnic! Apoi s-a întâmplat nenorocirea! Am plâns, să ştii, din cauza asta. Am văzut cum te-ai dezechilibrat şi cum, în cădere, ţi-ai scrântit glezna. Eu am fost cel care a sunat la 112, căci n-am suportat să te văd zvârcolindu-te de durere. Draga mea, e seară când scriu şi-ţi mărturisesc că, din ziua aceea fadidică, mă rog continuu la Dumnezeu să-ţi fie bine şi să te faci sănătoasă. Te pup dulce, al tău înamorat în taină, Marinică.
P.S. – Ieri, a venit la mine un poliţist de la investigaţii criminale. M-am jurat pe ce am mai sfânt că nu ştiu cine a pus focul la sala aia de sport unde tu te-ai rănit la picior, fiind nevoită să mergi, acum, şchiopătând…
Send an email
