Arhiva

Ziua în care iepurele era plecat de-acasă – 6

Print Friendly, PDF & Email

Râmele trăiesc în pământ. Sau în scorburi. Alea din scorburi sunt mai bune, căci au gâtul roşu. Aşa le zicem noi: râme cu gâtul roşu. Stau ascunse prin scorburi, unde s-au depus frunzele şi noroiul scurs de pe pomi, atunci când plouă. În scorburi trăiesc şi şerpi, aşa crede Cristi. El nu are curaj să caute râme, prin sorburi.

Eu, în schimb, îmi bag mâna pâna la cot şi scormonesc prin măruntaiele pomilor. Pomii râd, fericiţi. Pădurea, în septembrie, e ca o femeie gonită de-acasă: vânătă, slabă şi dezorientată. Pe tălpi, se lipesc frunzele din acest an. Sunt mai fragile decât cele de anul trecut şi parcă ceva mai galbene, precum degetele fumătorilor. Apa miroase a mâl. Aşa miroase apa, în câmpie, precum nălucile, gros, impulsiv şi misterios. Pe malul strâmt, printre lanuri de porumb cuprinse de tăciune, din sălcii pletoase ne meşterim undiţe. Întotdeauna avem la noi bolduri şi un mosor de sfoară. De data asta, peştele nu vrea să muşte. Aşa că scuipăm apa. Doamne-Doamne, dă o ploaie! Peştele cade atunci când plouă. Lucrul ăsta îl ştiu de la tata. Ha, mâine plouă, mă duc la peşte! Iar seara, plin de noroi, mirosind a rachiu şi duhnind de atâta tutun, tata e satisfăcut, iar mama curăţă, tăcută, în bucătărie, peştele. Caras, argintiu precum lamele de cuţit. Auriu ca aerul verii. Dar şi bibani lacomi, ciortănică, dar şi mârliţe de culoarea balaurului, verzi ca un ochi de vrăjitoare nebună. După ce vine tata de la pescuit, toată scara mănâncă peşte. Acum, însă, nu vrea să tragă, e apa prea limpede, iar peştii au ochii mari şi apoşi cu care ne văd în buza privalului. E linişte cât să auzim cum soarele mic, pe cerul amiezii, scârţâie. Dar câteva chiştoace, culese de la braseria din cartier, rezolvă orice problemă. Suntem bărbaţi, iar fumul ţigărilor ne intră direct în carne. Acum se mişcă şi plutele, iar guvidele care se zbate frenetic, în ac, e cel mai mare peşte care s-a văzut vreodată. Are o tonă. Două tone. El e peştele care poate îndeplini trei dorinţe: să ningă, să fie întotdeauna vacanţă şi să nu mă mai trimită mama, dimineaţa, la coadă la lapte. La coadă, dimineaţa, stau numai babele. Dar şi copiii. Babele n-au somn. Chiar şi atunci când dorm, ele au un ochi la ceafă, care e tot timpul deschis. Aşa au şi morţii. Morţii văd şi aud tot. Mie nu-mi este frică de morţi. Dar îmi este frică de întuneric. Iar dimineaţa, când mă duc să stau la coadă la lapte, încă nu se luminează, e tot noapte. Iar noaptea ies spiritele rele, toată lumea ştie asta. Spiritele astea rele sunt tot nişte babe, precum cele care stau la coadă la lapte, dar au colţi şi vor să intre în trupurile tinere ale copiilor, ca să le fure viaţa. S-au trezit guvizii, iar acum avem un pumn de om mare de peşte de culoarea pietrelor, buzaţi, bulbucaţi şi lăcrimând în iarba pitică. E vremea mesei de prânz, iar pădurea freamătă împrejurul focului vioi care pătează aerul cu sânge, semănând cu cearceafurile tuberculoşilor.

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close
Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker
WhatsApp WhatsApp