Trenul e calul meu fermecat. Aleargă precum vântul și scoate flăcări pe nas. U-uu, tot nechează el. Iar eu sunt Făt-Frumos. Am la mine un paloș uriaș. Cu el mă pot lupta cu toți zmeii de pe pământ. Paloșul meu e un cocean cu lama de aur. El poate separa binele de rău. Binele îl poate face rău, iar răul îl poate face extrem de bine. Binele e cel care aduce macii în câmpie și-o face roșie-n obraji. Și pe limbă. Macii apar când câmpia are febră de la prea multă lumină. Atunci, ea are și frisoane. Mamă, îi e rău câmpiei! Să-i spunem un deochi. Câmpie, câmpie, / doar Domnul te-nvie, / îți dă apă crudă, / că prea ești zăludă. Răul, în schimb, e un nor de lăcuste care întunecă tot. Lăcustele vin numai atunci când oamenii strigă prea mult unii la alții. Bă, om fără suflet, o să te bată Dumnezeu! Iar Dumnezeu stă ce stă, după care trimite lăcustele, cât să-i sature pe toți.
Iar calul meu fermecat aleargă precum vântul și ca gândul, spre oraș, acolo unde oamenii au suflete reci. U-uu, tot strigă el de-a latul câmpiei. Sufletele devin reci atunci când stai în case puse unele peste altele și care au ferestre care nu se deschid. Dacă ferestrele nu se deschid, nu are pe unde pătrunde aerul. Nu poate pătrunde nici lumina. Nici întunericul nu are pe unde să-și facă loc. Cum ar veni, locuiești într-o casă care are numai pereți și unde aceștia devin din ce în ce mai apropiați. Până te strâng cu totul și nu mai ai puterea nici măcar să țipi.
Stau la ușa vagonului, jucându-mă cu paloșul. Cu ăsta voi tăia capul balaurului de pe tărâmul otrăvit, unde oamenii au sufletul înghețat. Definitiv. Controlorul nu mă vede. El are o tolbă plină de săgeți, se vede treaba că el e un arcaș, dar are și un clește cu care strânge de gât biletele navetiștilor. Eu, în schimb, am la mine o pană de corb. E o pană fermecată. Corbului i-a fost sete, iar eu i-am dat să bea rouă adunată într-o scorbură de salcâm liliachiu. Mulțumesc, omule bun! Na o pană! Te va face nevăzut dacă sufli de trei ori peste ea. Așa că nenea controlorul nu mă vede. Se uită prin mine, iar eu râd: Hi, hi, mulțumesc, corbule, pentru pana ta vrăjită! Tata, însă, e în celălalt vagon. Se duce la șantier, iar azi va lua salariul. Discută cu ceilalți navetiști. Bă, viața-i făcută din ce bagi în gură și din ce tragi pe pulă! Iar cei care-l ascultă râd de se prăpădesc. Râd și eu și e pentru prima dată când nu îmi e frică de tata. Nici el nu mă poate vedea. Sunt un abur și mă joc cu un paloș fermecat, lângă ușa vagonului. Dacă vreau, nu mă poate vedea absolut nimeni. Eu sunt Făt-Frumos care a plecat la oraș, să-i taie toate cele șapte capete. Mori, balaure, mori! Din sângele tău vor crește fântâni cu apă care lăcrimează direct pe ulițe. În ele se vor arunca fetele mari de la sate, atunci când sunt triste că au fost răpite de zmei.
Orașul e ca un mușuroi de furnici. Miroase a apă în care ai frecat leșie. Tușește din mașini și seamănă cu un om care a uitat să se oprească din crescut. Dar mie nu îmi este frică de el. Nu îmi este frică de nimeni. Eu sunt Făt-Frumos și mă pot lua la trântă cu tot răul din lume. Iar răul se duce la șantier și gesticulează. Ceilalți zmei care-l însoțesc gesticulează și ei. Parcă sunt alergați de viespi. Apoi îl aștept toată ziua în dreptul șantierului. Stau după o stivă de cărămizi și-ncerc să respir cât mai rar. Nu e bine să respiri aerul de la oraș. El te poate adormi și nu te mai trezești decât dacă o fată foarte frumoasă te sărută direct pe gură, cât să-ți dea din aerul ei. Fata asta trebuie să fie Crăiasa Zăpezii. Iar ea trăiește numai în Nord, acolo unde zăpezile sunt nesfârșite. Cum ar veni, n-are cum să vină taman acum, când Soarele e atât de aproape de Pământ. Crăiasa Zăpezii s-ar topi imediat. Iar tata termină lucrul, în cele din urmă. E deja seară, dar pe mine nu m-a văzut cineva, căci se poate zări direct prin mine. Iar tata pleacă și e tare bucuros. Și ceilalți oameni sunt bucuroși. Toți numără bani. Mulți bani. Cu banii pe care-i numără tata, am putea avea atâta gaz de lampă că s-ar putea lumina tot satul până la sfârșitul lumii. Te duci acasă? Iar tata râde: Nu, mă duc în mahala. Eu nu știu ce e aia o mahala, dar bag seama că e tot un fel de sat, dar care are case fără să fie împrejmuite cu gard. Sunt legate unele de altele, precum vagoanele trenului. Așa că mă țin după el. Se oprește, în cele din urmă, iar o femeie îl ia în brațe și-l sărută. Nu este Crăiasa Zăpezilor, v-am spus, ea n-are cum să crească la oraș. Eu cred că mai degrabă e o vrăjitoare. Are unghii lungi și nasul coroiat. Și vorbește din vârful buzelor. Dispar înăuntru și vine și noaptea. Noaptea e atât de neagră de parcă și ea are ferestre care nu se deschid. Aștept sub geamul acelei case din mahala. Tata râde. Râde și vrăjitoarea. Și se aude cum scârțâie patul. Apoi tata râde din nou. Și vrăjitoarea-l întreabă: Bă, nu mai ai pulă? Nu. De ce? Mi-au mâncat-o rațele. Și iar se aud râsete. Iar eu încerc să stau treaz tot timpul, căci nu e bine să te ia somnul când ești pe tărâmul blestemat. Tot ce trebuie să fac este să-l răpun pe balaur. Așa că mă scotocesc prin buzunare, după chibrit. Îndes hârtiile pe care le-am strâns toată ziua exact sub ușa de la intrare în castelul balaurului. Na, zmeule, satură-te! Și scapăr un băț, iar flăcările încep să lumineze noaptea aia fără ferestre. După care plec. Nu vreau să-l aud pe balaur cum horcăie și pe vrăjitoarea aia cum urlă. Oricum, n-am făcut nici un rău. Și-așa oamenii de la oraș au sufletele reci și nu-i pot atinge vâlvătăile.
Omului care moare, trebuie să-i crească un salcâm pe piept. Dacă salcâmul face flori albe, înseamnă că a fost un om bun. Dacă florile sunt roz, înseamnă că omul care a murit a iubit mai mult diminețile. Cine iubește răsăritul Soarelui, e un om care nu așteaptă să fie năpădit de ciulini. Orice om năpădit de ciulini, e unul pe care nu-l mai ascultă nici măcar umbra. În vreme ce el o ia pe-o uliță, umbra lui pleacă pe alta. Se regăsesc abia în moarte, după ce omului îi crește un salcâm pe piept și umbra acestuia îi acoperă sufletul.
Salcâmii trebuie stropiți cu apă vie. O astfel de apă o au fântânile care au ruginit din cumpene. Fântânile care au cumpenele ruginite se găsesc numai la răspântii. Acolo, e suficient spațiu cât să te poți rătăci. Cine se rătăcește, nici nu mai poate plânge măcar. Cel rătăcit are ochii uscați și din ei nu curge decât praf. E ca un nor care nu are apă, ci doar tușește. Câteodată, în loc de praf, omul rătăcit poate lăcrima sânge. Dar numai atunci când îi crește un salcâm cu flori roz pe piept, asta pentru că a fost unul dintre aceia care au murit și care au iubit răsăriturile.
Fântânile care au apă moartă, se găsesc pe la porțile bănățenilor. Apa moartă ajută sufletele să se împace unele cu altele. Bănățenii beau această apă și de aceea tata le spune că sunt niște morți. Vă fut morții-n cur, morților! Așa le spune tata. Bănățenii, însă, nu zic niciodată nimic. Se uită lung, până când ochii lor devin două cuțite. Cu astea, se apucă să felieze câmpia, de parcă ar fi un colț de mămăligă uscată. O bucată ție, o bucată ție. Și încă nu-i pământ suficient cât să sature pe toată lumea!
Tata spune că bănățenii sunt niște morți pentru că, oricum, oamenii ca ei ar fi trebuit să ajungă la Canal. Și să sape în piatră. Ei și umbrele lor. Canalul ăsta e un loc în care putrezești de viu. Putrezești întâi pe dinauntru, precum copacii care au fost năpădiți de viermi și care rămân fără aer. Astfel, aceștia încep să se scarpine, atât de frenetic, ca și când ar fi alergați de albine, până le cresc scorburi în burtă. Ca să aibă și ei pe unde respira.
Bănățenii ar fi urmat să fărâme în piatră până când ar fi rămas fără degete. Apoi fără brațe. Când nu ar mai fi avut cu ce să sape, ar fi urmat să facă asta umbrele lor. Tot așa: până rămâneau fără unghii, fără degete, fără palme. Umbrele fără brațe, însă, nu sunt nici măcar sperietori. Sunt doar suflete care nu și-au găsit odihna. Adică tot aleargă pe la răspântiile alea unde sunt fântâni care au cumpene ruginite și apă vie, de teamă să nu rătăcească și să fie năpădite de ciulini. Cât să nu se apuce, apoi, să le curgă praf din ochi. Sau sânge.
Așa că bănățenii de la noi din sat sunt niște norocoși. Au fost aduși în câmpie cât să nu aibă unde fugi. Poți pleca spre oriunde că tot la răspântii ajungi. Iar aici trebuie să fii foarte atent, să nu pleci tu pe un drum și umbra ta pe un altul. Iar bănățenii sunt niște fricoși. N-au curajul să plece nicăieri, de teamă să nu se rătăcească de umbre. Așa că și-au făcut case cu un singur coș. Sunt case unde berzele vin și lasă cât de mulți copii pot. Asta se întâmplă primăvara. Iarna, în schimb, vin cucuvelele și răpesc și ele câți copii pot. Îi duc în spate. Zboară cu ei până când pe cer nu se mai zărește decât un punct negru. Orice punct negru, pe cer, e un copil care s-a tot rugat să fugă de-acasă. Cucuvea, cucuvea, du-mă tu la o cișmea, du-mă tu la o fântână / care are apă bună!
În schimb, eu sunt foarte curajos. Când Soarele e deasupra capului, umbra mea îmi intră în carne. Se ascunde în mine. Mai întâi se face din ce în ce mai puțină. Și eu așa cred: nu că m-am rătăcit de ea, ci că a intrat în mine. Stă acolo până se satură. Na, umbră, satură-te! Iar ea, de bucurie, începe să hăpăie. Ce să mănânc din tine, Suli? Și-ncepe să cotrobăie pe sub piele. Pe sub carne. Prin oase. Eu știu ce caută. La amiază, umbra îmi caută sufletul. Și-l caută degeaba, câtă vreme acesta a plecat demult. Ca să-l găsească, trebuie să mă transform într-un om năpădit de ciulini, adică să nu îmi placă diminețile. Abia după ce voi muri, din piept o să-mi crească un salcâm cu flori roz. Și numai atunci, peste suflet va coborî o umbră, cum numai Dumnezeu o are în palmele împreunate a rugă. Cu ele soarbe ba apă vie, ba apă moartă, că nici el nu mai știe dacă tot așteaptă să fie mâncat de viermi, pe dinăuntru, cât să se transforme într-un copac care respiră din scorburi.
Dacă am fi fost mai mulți frați, să spunem șase, în cameră ar fi fost nevoie de trei paturi. Mama ar fi dormit în cel de la perete. Trei dintre noi am fi dormit în cel de la fereastra cu aerul prins de ciurciuvele. Ceilalți trei, tot întinși de-a latul, am fi stat în cel de la ușa cu ivăr. Asta e ușa aia fermecată care, dacă stă deschisă, după ea am locul meu secret. Dincolo de ușă, e magazia. Prin ea se intră în casă. În magazie avem de toate: saci cu sare care e cea mai bună dulceață, sticle cu bulion și, câteodată, cartofi și făină. Când nu avem făină, avem mălai. Dacă nu avem nici făină și nici mălai, atunci așteptăm șareta, de la primărie, care vine la sfârșitul săptămânii și ne aduce pâine. Câte una pentru fiecare. Asta e pâinea care ne vine de la tata Dumnezeu, care e statul. Dacă ești un om bun, statul ăsta nu te lasă să ți se certe mațele unele cu altele. Băi, mațe, ce aveți de vă certați? Iar mațele îți răspund din burtă: Ne e foame, bă. Mațelor le e foame tot timpul. Ție, însă, nu îți este. Tu poți sta zile în șir nemâncat. Mațele, însă, nici câteva ore. Cum simt că n-au în ele nici un dumicat, cum încep să facă gălăgie. Se umple toată camera de vocile lor. Parc-ai fi în gară, unde tot timpul se aud glasuri rățoindu-se unele la altele, în timp ce așteaptă trenurile care au la ferestre numai fețe de oameni care au uitat să zâmbească.
Acum, însă, în magazie, tata a legat un ieduț. I-a trecut o sfoară în jurul gâtului și celălalt capăt al ei l-a înnodat de piciorul lăzii în care ar fi trebuit să fie făină sau mălai. Acum, însă, lada e goală. Dacă e goală, asta înseamnă că ne putem juca în ea. O putem transforma într-o corabie și putem pluti cu ea pe toate mările lumii. Iar ieduțul, când și când, vorbește pe limba lui. Noi stăm întinși de-a latul patului și-l ascultăm extrem de atenți. Ar trebui să dormim, dar nu ne lasă ieduțul, care tot sporovăie, de teamă, așa cred eu, căci în magazie nu e nici un fel de lumină, nici măcar una de la opaiț. Spune el, acolo: Eu sunt iedul cel mai mic, nu am frică de nimic! Lui nu-i este frică nici măcar de lup. Dar se minte singur, îi tot merge gura cât să capete mai mult curaj. Tata a spus c-o să-l facă pastramă. Iar ieduțul parcă are habar, atât e de deștept!. Eu, însă, nu știu ce e aia pastramă. Mă gândesc că e un fel de iarbă căreia i-au crescut ochi și gură. Sau poate e un salam pe care-l aduce tata de la oraș, sâmbăta, când se duce în camera lui și începe să-nfulece. Taie salamul ăla, care e un fel de baton, în felii subțiri. E învelit într-un plastic, iar tata, mereu atent, îl dă deoparte. Cred că nu e bun de mâncat, altfel tata l-ar fi hăpăit și p-ăla.
Nici mama nu doarme. Tot se foiește și i se aude glasul subțire: Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşarte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, pământul şi marea, şi tot ce este în ele. Mama se roagă. Se roagă repede-repede. Ea zice că ieduțul mu e decât cel al cărui nume începe cu „D” și pe care noi nu avem voie să-l rostim. N-avem voie nici măcar să ne gândim la el. Cine face asta, înseamnă că îl cheamă. Nenorocitule, mi-ai adus Diavolul în casă! Iar cel al cărui nume începe cu „D” exact asta așteaptă. Cum îl chemi, cu vorba sau în gând, el apare imediat și te ia cu el. Dacă te ia cu el, la sfârșitul lumii vor învia absolut tot ce a avut viață, adică magazinele, trenurile și aerul dintre ferestre, mai puțin tu. Iar mama tot nu-și găsește astâmpărul. Din magazie, ieduțul se aude tot mai clar. Râde și plânge în același timp. Ieduții se hrănesc cu laptele caprelor. Așa cum puii de căței se hrănesc cu laptele cățelelor. Dacă îți este foame prea tare, poți face și tu așa ceva. Te poți duce la căprița abia fătată și poți suge lapte din țâțele ei. Sau te poți duce la cățeaua abia fătată și poți face același lucru. Laptele e totdeauna la fel, fie că e de la căpriță, fie că e de la cățelușă. E tot dulce și la fel de cald ca sângele din rănile noi. Apoi vine somnul și visezi un râu de lapte care curge direct din cer. E atâta lapte că poate sătura toți copiii din sat.
Dimineața, însă, ieduțul nu se mai aude. E liniște în magazie. Doar dacă stai și asculți atent-atent, poți auzi sarea din saci cu se ceartă. Dacă dai cu scuipat pe geam, poți vedea prin el. În arie, în dreptul porții, zăpada a avut febră până i-a curs sânge prin piele. E toată roșie. Ieduțul nu se vede. În schimb, tata mai are cuțitul în mână. Lama acestuia, când și când, și-o trece pe limbă. Și pare extrem de fericit. În parul gardului, e un cap micuț, alb, cu țăcălie și cornițe. Mama plânge-ntr-un colț și nu vrea să vadă grozăvia. E Diavolul, e Diavolul! Ies afară și văd, întinsă pe prispă, blana ieduțului. E și ea un fel de zăpadă care a avut febră. Nu plânge, ci doar mă face atent că și azi o să ningă. Și tata râde de se prăpădește: Ai făcut ochi, ieduțule? După care se uită mai atent la mine, de parcă ar urma să mă facă pastramă. Bă, tu ai mâncat vreodată înghețată? Dau din cap că nu. Se apleacă și face un bulgăre din zăpada aia căreia i-a curs sângele. După care mă strânge de nas și-mi umple gura cu el. Na, mă, înghețată de zmeură, ca la oraș!
Numele bănățenilor e ușor de reținut. Toți se numesc chiar așa: Bănățene. V-am mai spus, dacă mergi pe uliță și te găsești cu ei, le spui simplu: Bună ziua, Bănățene! Dacă nu reușești să-i deosebești după nume, atunci iei seama la felul lor de a fi, așa că-i poți desluși după apucături. Sau după hibe. Bunăoară, bănățeanul poate avea două feluri de bomboane. Dacă îți dă o bomboană cu mâna dreaptă, aceasta va fi sărată. Dacă îți dă cu mâna stângă, atunci ea va avea gust de sânge. Dar bănățeanul cu care ne găsim acum are o mână de plastic. Eu sunt cu sora mea mai mare, de care nimeni nu știe. E surioara mea secretă. Îi spun simplu: dadă. Și mergem la Frânta, în cealaltă margine a satului. Frânta e o femeie rea, care a căzut din căruță, când era doar un copil. A căzut atât de rău că și-a rupt oasele care i-au crescut pe spate și de atunci nu se mai poate mișca. Stă toată ziua într-un pat, citește din Biblie, după care doarme, nu înainte ca sora mea să o întoarcă ba pe o parte, ba pe alta. Ca să nu mucegăiască de tot. Câteodată, Frânta se trezește din somn, speriată. Visează tot timpul cum cade dintr-o căruță și-și rupe oasele. Iar eu, care stau foarte aproape de ea, pot auzi cum trosnesc, de fiecare dată altfel. Cred că a fost un blestem la mijloc. Nu trebuia să fugă din Basarabia, atunci când au năvălit rușii.
Frânta are o soră mai mare. Nu știe să vorbească, doar mormăie, gââh, gââh, mmm, mm, apoi țiuie: iee, oo, iiee. Și-ți arată, în tot acest timp, ce trebuie să faci tu câtă vreme ea nu poate sau nu are chef. De regulă, mie îmi spune, pe limba ei, să iau furcoiul și să mă duc în spate, unde sunt grajdurile. Și trebuie să iau paie dintr-o căpiță și să le pun într-o iesle. Mai târziu, vor fi mâncate de tăuraș. Ea, însă, se uită cum este mulsă vaca. Înainte de asta, sora mea vine cu un lighean cu apă călduță și cu săpun de casă. E același lighean cu ajutorul căruia o spală pe Frânta. Dă cuverturile jos de pe ea, apoi îi ridică poalele. Iar pe mine mă trimite-ntr-un colț al camerei și-mi spune să stau cu fața la perete. Închide ochii, Suli! Să nu-i deschizi, da? Altfel ajungi în Iad! Așa-mi spune dada, iar eu sunt extrem de ascultător. Mie îmi e frică de Iad. Acolo e cel al cărui nume începe cu „D”, care are coarne și bot ca de țap. Și te fierbe în niște cazane pline cu smoală. Iar tu nu mori niciodată, ci doar țipi cât se poate de tare din cauza usturimii. Te ustură atât de tare că nici nu te mai gândești să te rogi la tata Dumnezeu cât să te ierte că ai întors capul și te-ai holbat la Frânta, în vreme ce este spălată de dada. O spală la cur, adică pe-acolo pe unde se primenește trupul. Iar Frânta e tare murdară. În față, nu are puță, așa cum avem noi, băieții, ci foarte mult păr. E creț și negru. Din cauza lui, nu pot vedea nimic altceva. Mai târziu, o s-o întreb pe dada de ce Frânta nu este și ea un om ca toți băieții. Adică de ce are păr și nu are puță?!
În grajd, dada clăbucește bine de tot ugerul vacii. Apoi îl șterge cu o cârpă curată. Vaca nu zice nimic, în tot acest timp. Stă și înfulecă dintr-un braț de coceni. Sunt buni cocenii. Cei mai buni. Aceștia cresc toamna, pe câmp, după ce este cules porumbul din care se face mămăliga. Mămăliga asta e un fel de pâine, dar care nu e tot la fel de dulce și de bună. Dacă mănânci numai mămăligă, îți cresc bube pe piele și poți vedea cum Soarele se scurge din cer direct pe acoperișuri, până în gârlă. Cum ar veni, poți lua foc. Și poți, în același timp, să auzi cum toate lucrurile de pe pământ încep să vorbească. Gââh, gââh, mmm, mm, iee, oo, iiee, așa vorbesc lucrurile. Iar dada știe de ce vorbesc astfel: din cauza oligofreniei, care e un fel de boală pe care o faci atunci când fugi din Basarabia, de frica rușilor.
Sora Frântei se uită la sora mea secretă, cât timp mulge văcuța. Laptele țâșnește, hâșș, hâșș, se aude acesta cum lovește fundul căldării. Eu am terminat de pus paie în iesle. Acum trebuie să adun murdăria din casa văcuței, căci și ea își curăță, când și când, sufletul. Dar nu cu furcoiul adun murdăria, ci cu o lopată care nu are coadă. Țâșnește laptele și face spumă. Eu târșâi lopata pe piatra din grajd. Într-un final, dada termină cu mulsul și pleacă, iar sora Frântei se-așează deasupra căldării și-și desface picioarele. Se aude cum țâșnește și laptele din ea. Din acesta, Frânta ne va da și nouă o sticlă. E laptele pe care, dacă-l bei, te va ajuta să nu-ți mai fie foame cel puțin două zile și două nopți, adică o săptămână.
Dar cu bănățeanul care are o mână de plastic nu trebuie să stai de vorbă. Se uită mieros, după care scoate, cu cealaltă mână, două bomboane. Ni le dă cu mâna stângă, cea care e din carne. Deci vor avea gust de sânge. Cu cealaltă mână, o mângăie pe dada. Ce mare te-ai făcut, fată! Și are dreptate, dada are 10 ani, deci e foarte mare. Mâna de plastic a bănățeanului se plimbă pe pieptul dadei. E mâna cu care acesta simte. De cealaltă doar se folosește să se deschidă la pantaloni. Bănățene, bănățene, o s-ajungi în foc de gheene! Dada se uită la mine de parcă îi este și ei frică de ruși. Și nu mai știe să vorbească decât în limba pe care o zici atunci când mănânci numai mămăligă, mult, mult timp: gââh, gââh, mmm, mm, iee, oo, iiee.
Pământul e cel care poate vindeca orice. Poate vindeca foamea. Dacă te doare din burtă, poți lua un bolovan și-l poți hăpăi de îndată. Gura ți se umple imediat de pâinea asta care e pământul. Iar pământul mestecat cu poftă e tot un fel de cartof, dar care nu a apucat să se facă mare. Fie n-a plouat suficient, fie au năvălit gândacii printre straturi. Pământul poate vindeca și fierbințeala din vânt. Te poate face bine și atunci când de agăți de ramurile liliacului din spatele ariei. Vezi cum sângele se prelinge, cald și sărat, pe spatele palmei. Mai întâi, trebuie să-l sugi. Iar sângele e bun, e tare bun. Apoi pui peste rană o mână de praf și te faci bine de îndată.
Mama stă în pat de două zile și două nopți. Doarme încontinuu. Când și când, se trezește și se uită fix în colțul dinspre răsărit. Mă uit și eu într-acolo, dar tot nu îmi dau seama la ce anume se uită mama. Acolo, e doar peretele. Varul de pe el s-a coșcovit. S-a coșcovit și lipitura, așa că se pot vedea tulele. Bag seama că mama vede ceva deosebit exact în felul în care stau tulele unele peste altele. După care adoarme la loc.
Nici noi n-am ieșit din casă. A mai venit tușa, dar ieri, pe la amiază. Și s-a luat cu mâinile de cap. Năzdrăvanilor, o să muriți de frig în chicineta asta! Și are dreptate: în cameră e frig. Iarna tot nu se dă plecată, iar ciocălăii s-au terminat demult. Stăm în pat, eu și Mihăiță, și ne uităm la mama cum doarme. Dacă mai doarme o singură zi, asta înseamnă că nu se va mai trezi vreodată. Mătușică, o să moară?! Dar am eu grijă să nu se întâmple asta. Stau treaz toată noaptea și o veghez să nu vină păsările și să-i ia sufletul. Iar mătușa se rățoiește. Taci, prostule! Tac-tu unde e? Iar eu ridic din umeri. Nu știu. Știe, în schimb, Mihăiță. La culve, la culve, mătușă. Și mătușa face un semn din mână, ca și când toate de pe lume se petrec cu un rost. Al dracu de golan, că nu se mai satură! După care se apleacă deasupra mamei și o întreabă încetișor, cât să audă numai ea și îngerii care stau la noi în cameră. Ce ai, fată, ce ai? Fata, în schimb, tace. A fost plouată peste față, pe tot corpul, deși noi avem acoperiș. Ceea ce înseamnă că norii s-au adunat în cameră, desupra mamei, după care s-au apucat să se stoarcă. Iar mătușa caută haine cu care să o primenească. Vrea haine mai largi, ca mama să poată încăpea în ele cu tot cu burtă. Căci mama are burta umflată. În ea, are un copil pe care l-a făcut fiindcă s-a rugat prea mult la Dumnezeu. Iar Dumnezeu, în cele din urmă, a ascultat-o. Bine, făi femeie, mai ia un suflet! Iar sufletul pe care i l-a dat Dumnezeu, crește acum în burta mamei. Se vede treaba că sufletul ăsta e unul năzdrăvan, căci burta mamei stă să plesnească. După care mătușa își țuguie buzele: Nț, nț, nț, ce mă fac cu tine, măi fato? Vorbește ca zăluda. Avea deptate tata când îi tot spunea că e o candrie și că a speriat tot satul cu gura asta mare a ei. Focul să te arză, nonorocitule, c-o s-o bagi în pământ și-ți vor rămâne copiii orfani! Iar tata rădea mânzește: Să mori tu? S-au terminat femeile de pe lumea asta, făi japiță? Și are dreptate tata, e plină lumea de femei. Ele cresc mai mult la oraș și au obiceiul să stea la fereastră toată ziua și să se uite după bărbații care râd din orice și miros a vin. Iar tata miroase a vin tot timpul. Și îi place și să râdă. Când miroase a vin și nu râde, trebuie să mă ascund după ușă, unde e locul meu secret și-n care nu mă poate găsi careva. E un loc fermecat, pe care-l știu numai eu.
Iar mama tot nu s-a trezit. Mihăiță se leagănă și se joacă. Are-ntre degete o sfoară și o tot sucește pe toate fețele. Și cântă: Luna plină și albastlă, doalme-n clucea celului. Dolm și stele-n feleastlă, doalmă și măicuța voastlă, nani, pui, nani, pui! Iar eu știu ce o poate face bine pe mama. Și ies afară, printre noroaie. Ies cu o strachină și adun cât de mult pământ pot. Pământul e mai mult noroi, dar e taman bine, căci asta înseamnă că nu mai trebuie să-l mestec în gură și să-l subțiez cu scuipat. Pământul e cel care vindecă toate. Și sunt bucuros că mama nu o să moară. Îi întind pe față noroiul din strachină, exact pe unde mama a fost plouată de norii din cameră. E o ploaie fierbinte. Se vede treaba că sub norii ăia bate și un vânt plin de foc. Fruntea mamei arde. Nani, pui, nani, pui. După un timp, se trezește și se uită tot în colțul dinspre răsărit. Suli, de ce n-au înflorit corcodușii? Mă uit și eu în colțul cu lipitura căzută și-i dau dreptate: nu văd nici un corcoduș înflorit. Îmi fac ochii subțiri-subțiri, cât să pot străpunge prin întunericul de dincolo de fereastră, să pot vedea dacă la gardul nostru au înflorit corcodușii. Dar sunt tot cenușii. Și iar ies afară, unde cocoșii cântă ca să primenească ziua. Mă agăț de gard și rup perna. Trag cât pot de ea, până se descoase. Apoi așez fulgii pe ramurile cele mai înalte ale corcodușilor. Dacă mama se mai trezește, o să-i vadă așa cum și-i dorește, plini de flori albe și care împrăștie un parfum la fel de dulce ca moartea.
Bravo Marinică! Să trăiești!! Al dracu’ om, s-a dus la vrăjitoare din cauza p…, înțeleg, dar de ce scârțâia patul?…