Trei ani încheiaţi a stat Benone la pandaimos, of, urcă, mamă-n deal la cruce, să vezi duba cum mă duce, asta după ce-şi făcuse mâna vânzând chilipiruri turceşti sub formă de ghiuluri din aur calp pe la turiştii şi gaşperii prostiţi de minte şi luaţi de cap cu vorbe repezite şi meşteşugite şi jurăminte pe cât de neadevărate,
pe atât de credule, că bietul om, după ce-a mâncat numai din tingiri de tablă şi doar terciuri, carcalete din zeamă de orz şi pâine nedospită din făină de arpacaş, a ajuns acasă pe la asfinţit, neras, slab, înfometat şi cu gaură-n plămâni, spre bucuria dascălului când l-a văzut la fel de galben precum turta de ceară, că uite-aşa se mai iveşte o ocazie să facă fie o euharistie cu dumicaţi de pâine şi vin roşu abia sfinţit, fie o panahidă pentru pomenirea celui decedat, cât să-şi umple şi el burta şi să duhnească a şliboviţă unsoroasă şi dezlegătoare de limbi şi de păcate. Of, când mai vii, mamă, la mine, să-mi dai o lamă în pâine, că doar Benone al meu a cunoscut şi cum viaţa are şi părţile ei întunecate şi pline de venin, dar şi cum zidurile sunt totdeauna fie prea lungi, fie prea înalte, iar zilele cum nu au şir şi nici capăt, căci lăsase acasă mândreţe de femeie coaptă şi cu chef de trai în prisosinţă, cu fitil la pufarină, că abia o îndestula el, deşi cu mari cazne şi doar dacă era cu stomacul ghiftuit de vin aspru şi roşu cum e asfinţitul, când fulgeră. Nu l-au mai recunoscut scarleţii, nici sfârtecarii, dar nici vechii tovarăşi de pahar, lindinoşii, gherţoii, japcăii, jumărarii şi machitorii de profesie, căci omului îi mai trebuia doar costum de brad şi să fie pus pe năsălie, că-n rest avea toate bucuriile şi toate i se citeau în obrajii scofâlciţi şi de culoarea capacului de la raclă, e-e-hei, gropare, deschide mormântul, să ies din groap-afară, a-a-aoleo, că s-a lăsat cu o bucurie nebună printre rablagiţii mahalalei, căci toţi îşi ziceau ce faţă o să facă bietul amărât când o da cu ochii de mândreţe de femeie care nu numai că l-a aşteptat cu drăgostenie neţărmurită, dar l-a şi purtat tot timpul în gând, cu infinită tandreţe, căci ce altă dovadă mai bună avea bietul Benone decât cele două cărţi poştale scrise de geamgiu, cu creionul chimic, şi dictate de Mariţa lui, în lacrimi, disperare şi suspine. Căci şi biata matracucă a răbdat câteva luni în singurătate, fără mângăiere şi fără desfătarea care atât de mult potoleşte negurile minţii şi domoleşte fierbinţeala din inimă, asta până când s-a apucat să-şi deşire scoica cu toţi colivarii, precum vădanele sau fetele nemăritate, în repezeală, pe sub acoperişuri sau direct în patul cald şi primitor care-l aştepta, tulburat şi plin de mohoreală, pe Benone al meu să-şi ispăşească isprava prin zidurile umede ala bahaosului care-i adusese atâta mucegai în oasele pieptului. Aoleo, draga nenii, căci cu privirea umedă l-a întâmpinat soţioara, toată mirosind a levănţică, cu carnea doldora de pofte, cu vorbe pline de dulceaţă, catifelate şi înţelegătoare, cu masă plină de fripturi trecute prin mirodenii şi alte prafuri iuţi sau pişcătoare,cât să uite aerul stătut al ocnei, că numai într-o săptămână s-a pus Benone pe picioare, şi-a dezlegat limba şi s-a-mbujorat uşor, cum floarea de zarzăr, în aprilie, ba chiar a-nceput să colinde birturile, dar şi vechile locuri de promenadă, testând terenul şi luându-se la schimbat de replici cu veneticii locului şi amintindu-şi vechile rânduieli de înşelăciune cu inele din metal fad şi mincinos. Dar asta până în ziua în care i-a venit soacra pe cap, aducându-i la uşă doi mucoşi, unul de două veri şi altul de ţâţă, că se săturase biata cotoroanţă să aibă grija şi să le stea de petrecanie, când ea abia că-şi mai ducea zilele, aşa că toată prostimea s-a minunat şi s-a hlizit de faţa prelungă şi mirată până la prostie făcută de Benone al meu după o aşa întâmplare, că şi acum se întreabă, a-a-aoleo, că nu ştiu cu ce ţi-am greşit şi de ce m-ai părăsit, a-a-a, draga nenii, dragă.
