Cu o floare la rever şi cu batista, asortată cu cravata, de mătase colorată în roşu aprins, ca şi buzele tale, la buzunarul de la piept al costumului luat pe datorie, aşa trec prin viaţă, fluierând, sunt un pierde-vară care a descoperit că iubirea e un tic nervos pe cât de esenţial, pe atât de cinic, aşa mă trec,
legănat ca un lan tânăr de porumb în vânt, în soarele de-asfinţit al lui august, când cârdurile de ciori sunt timide precum babele în faţa năsăliei, miluită fie viaţa lui, trecerea lui şi toată împlinirea, că nici eu nu aveam de unde să ştiu că parfumul iubirii miroase a viţă stoarsă, a vată pe băţ, a praful uliţei după ploi repezi şi mici şi-a var stins direct în fântânile seci, a candoare, a pâine prăjită şi-a sudoare, când sânii tăi sunt atât de catifelaţi şi-atât de dogoritori, draga nenii, că şi timp mai am de cheltuit, şi vremuri de-mplinit, dar şi alte mulţimi de zile de regretat, căci tulbure sunt şi-atât de candriu precum un cerşetor beat care dă bacşişuri grele, la chelnerii de birt şi de grădini de vară, la frizeri plini de mătreaţă şi pe la lăutarii antamaţi cu ora. Foaie verde, viorea, draga nenii, aoleo, că aşa era şi cu popa Scurtu, om respectabil şi aşezat, trecut demult de prima tinereţe, cu voce îngălată precum a cântăreţelor de botezuri ieftine, rotofei la trup şi scurt la barbă, că doar ăsta este un semn al respectării profesiei, căci nu s-a mai pomenit popă chelbos, nici capră căreia să nu-i placă nuiaua şi nici femeie care să aştepte împlinirea sorţii, cheful şi damful de picioare nespălate de bărbat. Popa Scurtu semăna cu un gangster din filmele vechi italiene, avea privire languroasă şi buze soioase, căci şi traiul bun se ţine pe prăjeală şi seu de berbecuţ, numai sutana îl dădea de gol, dar şi privirea pierdută, şaşie, de om hoţ şi chinuit de păcate grele. Căci şi Dumnezeu a spus să fie lumină, dar şi casa acestuia să fie respectată, nu să predice benzile, din altare, pe magnetofoane aduse de vaporenii arşi de soare, de prin mările ruse, că şi lăptăresele cucernice, moşii evlavioşi, suratele pioase, dar şi restul prostimii pravoslavnice, blagocestive şi râvnitoare să aibă impresia că Moşul e ascultător de rugi aprinse şi iubitor de mătănii adânci, măcar că morţii trebuie pomeniţi de pe acatiste scrise cu migală, la lumina candelei, căci numai popa al meu, aoleo, draga nenii, avea sânge zurliu, stricat din tinereţe, de pe băncile seminarelor, când a descoperit că dragostea trupească îmbracă forme ciudate şi că aprinderea cărnii e boală tremurătoare şi chin pentru mintea slabă şi plină de prejudecăţi. Popa al meu nu iubea muierea cu carnea albă şi fragedă, nu-i plăceau sfârcurile aprinse şi săltate sau pulpele pline de jar ale codanelor, nici femeia rumenă la trup şi coaptă la minte, nici babele stafidite şi cu dorinţe atât de prosteşti şi de perverse, dosite pe sub fuste sau direct în broboade, căci şi mintea omului e pe cât de adâncă, pe atât de întunecată, numai sufletul se oglindeşte-n privire ca un pui de vrabie pe streaşina nopţii. Că doar d-aia a blestemat şi popa Scurtu direct în biserică, Dumnezeu să-i ierte păcatul, câtă vreme, de invidioase şi de smintite la minte, că nu e boală mai grea decât vorba adusă de ocară, când gurile mahalalei vorbeau că bietul părinte face negoţ intens şi ilicit cu fitilele de lumânări, dar şi cu boţuri de smirnă şi de tămâie, ca să-şi întreţină viciul ascuns şi că e plătitor de piele întinsă de adolescent crescut ca beldia, plin de ifose şi de zgârciuri, căci numi tinerii sălbatici şi abia tuleiaţi îl satisfăceau cu râvnă, dar şi cu nepricepere, pe bietul părinte. Că nu există vorbă dulceagă, nici prilej de aducere aminte, draga mea, of, of, când strâmbătatea lumii ne arată năravul, dar şi limitele, căci şi viaţa e ca o alviţă pe băţ, prea dulce şi prea lipicioasă, că nici ochi de sărutat nu mai sunt, nici cuvinte de spus şi umblu teleleu şi ameţit de această zi ca de alcooluri greţoase şi tari, de parcă aş fi mărunţişul dat dintr-o mână în alta, de precupeţe, de florărese, de zarzavagioaice şi de cerşetorii cu mintea năucă.
