Sunt 5 căruţe cu totul, care adăpostesc 16 suflete. Cu o zi în urmă, au poposit pe la Dragalina, iar de numai câteva ore se plimbă pe străzile înguste din satul dintre Călăraşi şi Drajna, prin Ştefan Vodă. Se fac roată în jurul nostru, căci e mult pănâ i-am băgat în seamă. Sunt, însă, reticenţi şi numai după ce începem să ne căutăm prin buzunare încep să devină cooperanţi şi să deschidă gura.
Varză, pepeni şi cartofi
Şeful nu ştie câţi ani are. El crede că are vreo 38. Nu face nazuri şi ne invită în „casă”, pe capra căruţei. Sus, „în dormitor”, stă Bibilica, nevastă-sa. Se lipeşte de-o sută d-aia veche, aşa că facem prezentările. Se numeşte Constantin Mărunţălu, aşa spune, şi toată şatra e de prin zona Argeşului. Are 5 copii, iar aseară, pe islaz, unde şi-au improvizat tabăra de dormit, au mâncat varză, pepeni şi cartofi. Mâncarea n-a avut carne. „De unde carne, vere?”, se arată mirat Mărunţălu. Îi explicăm că e carne prin curţile oamenilor. Râde, apoi se scuipă-n palme. „Noi nu suntem d-ăia, noi nu furăm”. Înţelegem că fac un fel de negoţ, căci pe uliţe se aude strigătul unui alt puradel cum cheamă sătenii să-şi vândă troacele de prin curte. „Noi cumpărăm fier-vechi, noi cu asta ne ocupăm”. La „etaj”, în căruţă, Bibilica ne arată oale din inox, toate noi, învelite în ţiplă protectoare. „Nu le vindem, sunt pentru noi”.
Bibilica şi soţul dat de Dumnezeu
Peste noapte a fost frig în câmpie, dar n-au simţit răcoarea nopţii. Habar n-au să citească şi şeful Mărunţălu se miră că scriem repede, dar neinteligibil pentru el. „Da’ camere d-alea de înregistrat n-aveţi?” Sunt ţigani rudari, iar cei care fură şi fac stricăciuni prin curţile sătenilor sunt slătarii. Bibilica e ofilită bine, nu foloseşte oja şi nici rimelul. Pe Mărunţălu ne spune că nu l-a luat din dragoste, ci pentru că aşa a fost să fie. Nu-l laudă. „Aşa mi-a dat Dumnezeu”. Nu ştie dacă e fericită, nu ştie dacă are acte de identitate, iar când vreun membru din şatră se îmbolnăveşte, problema se rezolvă simplu: „Sunăm la 112”, aşa că Bibilica ne dă pe spate. „Păi ce, să murim?” Ne explică, apoi, că în ciuda faptului că nu plătesc taxe, tot se întâmplă vreo minune „Îi face doftoru’, acolo, vreo injecţie şi-i trece”.
Verona a pus-o de mămăligă
Verona zice că are 13 ani, dar noi bănuim că e mai coaptă. Ne spune că nu i-a venit vremea de măritiş. „Cine să mă ia, bre?” Îi spunem c-o luăm noi la oraş şi s-o gasi careva. Are ochii precum boaba de cafea, zâmbeşte frumos, dar tot încearcă să ne bage mâna în buzunar. „Dar nu-mi iei şi mie un suc?” Îi zicem ca facem şi afacerea asta dacă ne ghiceşte în palmă. N-am nimerit-o. „Nu ştiu eu, bre, să fac asta”. Tot insistăm, în ideea că ne vom cunoaşte norocul, dar şi Verona noastră insistă şi nu scăpăm de ea până n-o mulţumim cu o altă sută. Pardică, fratele ei, ne consolează: „Lasă, mănâncă şi ea o mămăligă, diseară”. „Păi şi noi de ce i-am dat suta?” „Ca să fii sănătos”. Verona n-a fost în Italia, se plimbă, cu şatra, de când era mică. Ştie placa, aşa că n-avem cum s-o contrazicem: ne spune că asta face de când se ştie, cumpără fier-vechi. Adevărul e că şi căruţele atârnă grele din cauza metalului adunat. He, nici şatrele nu mai sunt ca pe vremuri: au butelie de aragaz, aşa că ne închipuim că au şi aragaz în dotare, pe-o rână, la o altă căruţă, atârnă un cazan de făcut ţuică. Verona e numai în tricou, spune că se simte bine, dar că-i pare rău că vine iarna.
Pardică şi curcanii
Bibilica, nevasta şefului, nu ştie dacă şătrarii ei sunt ortodocşi sau de altă religie. „Suntem copiii lui Dumnezeu. Toţi suntem copiii lui Dumnezeu”, ne serveşte, scurt, o lecţie. Au fost prin tot judeţul Călăraşi, din comună în comună, adună dintr-o parte ca să vândă în alta, iar iarna se vor retrage pe meleagurile argeşene. „Stăm acasă, mâncăm şi noi un bidon de varză murată”. Mai hoţ, vine şi Pardică, are faţă de ciorditor-sadea. Ne pune să-i ghicim etatea, dar greşim cu numai 7 ani. El spune că are 23, ne îndrugă şi trăznăi, cum că a fost la puşcărie. „Bre, dacă-mi dai şi mie o sută, îţi spun c-am fost unde vrei matale”. E tatuat pe braţe şi-ar mânca nu o puicuţă, nu un cocoş sau vreo raţă rătăcită pe uliţi. Ne spune conspirativ: „Curcan, bre, noi la curcani avem boală!”, şi ne face, şmechereşte, cu ochiul, adică să ne gândim noi dacă e vorba de orătănii sau de poliţişti. Are ciocate în picioare şi vrea să facem schimb de pantofi. Se agaţă de noi precum râia: „Bre, dacă ai vorbit cu mine, trebuie să-mi dai ceva”. Aşa că şi cu el facem un schimb: îi dăm un pachet de tutun „Maya”, nişte trabucuri cu mahorcă mucegăită şi înecăcioasă, el nu e prea încântat, dar înţelegerea e înţelegere şi ne spune când s-a spălat ultima oară: „Păi n-a plouat zilele-astea?!” Are femeie, se ţine una după el, are şi copil, e sus, pe capra căruţii. Femia are burta mare, dar nu pentru că ar fi gravidă: „E grasă, nene, că mănâncă bine”. Apă beau şi ei de prin fântâni, dar şi din gârle.
Aromă de portocale
Verona tot nu se mulţumeşte cu ce-a primit de la noi. „Trebuie să-mi iei un suc, că mi-e sete”. E plină de tupeu, habar n-are de carte, nu ştie cine e preşedintele ţării, când s-a născut sau unde şi se vede că are draci împieliţaţi pe ea. „Eu îţi iau un suc, tu ce dai?” Îi sclipesc ochii în cap şi zâmbeşte cu subînţeles: „Rămâi cu noi!” Vor sta doar o zi prin comună, poate vor găsi şi ceva de muncă pe la gospodari, căci e vremea culesului porumbului. Satul abia a făcut ochi şi până la urmă, îi luăm suc galben, cu aromă de portocale, aşa că ea ne ghiceşte viitorul. Ne îndrugă numai prostii, cum că avem bani şi maşini de lux, dar şi că „şăfii te apreciază, bre”. Musai că, vorba ei, „cazi repede cu tronc la femei, dar ai şi noroc la bani, aşa că mai dă-mi o sută”. La plecare, ne aruncă satisfăcută de „afacere”: „Bre, norocul nu e scris în palmă, ci în stele!”
