La jumătatea lui aprilie, satul începe să se desfacă verzui, ca un ochi de vrăjitoare. E un alt aer, de linişte şi bucurie deopotrivă. De-a latul, până treci calea ferată, în satul Grătaru, cunoscut şi drept Satul Măgarilor, strada Garofiţei se arată surâzătoare, câtă vreme un zarzăr pitic e tot o explozie de alb.
Căţeii şi lumea care nu-i proastă
Ne iese în cale o mămăiţă, Zmaranda, din neamul lui Filip, cunoscută drept Manda. Cară după ea două sarsanale. Mâine e Joia Mare şi se pregăteşte să împlinească pomenile. Aşa că începe să ne enumere: n-a târguit mare lucru, căci a fost la brutărie, a luat prescuri şi colaci. Ştie că primarul, Georgică Avram, e un om cumsecade şi că nu s-a certat niciodată cu el. Habar n-are de ce ar fi fost necesar să se certe. „Păi tocmai d-aia, cum să fac aşa ceva?” În zăpezile alea mari, din februarie, ştie că acesta a stat şi pe la ea pe la poartă. „Uite, la stâlpul ăla stau, acolo era şi dădea zăpada”. E singurică de 14 ani, a lăsat-o moşu’, a murit la 64 de ani. Apoi Manda îşi dă seama că o înregistrăm, aşa că se bucură: „Să-i spuneţi lui Avram că o să mai iasă primar”. Îi ştie toată povestea acestuia. Ştie că a fost învăţător şi că mulţi copii din sat au învăţat să buchisească după ce au trecut prin mâna lui. „Ei, maică, sunt mulţi căţei care candidează şi vor şefie, dar lumea nu-i proastă!” Manda, însă, se bucură că are pensie bună, de 7 milioane, că a lucrat mult timp la zootehnie.
„Mă descurc, ei, ce să fac?!” Apoi ni se destăinuie că a ţinut tot postul, măcar că s-a-nrăit lumea şi ea să se înfăţişeze curată la trup. „Când o veni Paştele, mai tai o găină, una-alta, păi ce să fac?” Pomana o face pentru soţ şi pentru mamă, care s-a prăpădit de tânără, pe când Zmaranda a lui Filip avea doar 4 ani. Acum, iată, au ajuns-o bătrâneţile. Ştie că Grătaru se numea Satul Măgarilor, că erau mulţi, ne spune, dar acuma abia dacă mai găseşti câţiva. Lumea îi înhăma la cotigă şi-şi făcea treaba cu ei. Acum, lumea i-a mai vândut, nu i-a mai prăsit, s-au mai dus din ei şi pe la cimitir, iar vreo doi lucrează pe la primărie, râde Manda. Apoi pleacă, lipăind papucii, după ce ne urează să fie bine.
Ciorbă de barabule, cu lapte de măgăriţă
Neamul lui Filip se întinde şi-n lateral, pe o fundătură. Ajungem la un alt Filip, tot femeie, trecută de prima tinereţe, care ştie că primarul e foarte bun şi săritor. Are curtea betonată. În mijlocul ariei, aproape de bucătăria de vară, se află fântâna. Lângă ea, pe peretele văruit alb, stă spânzurat un ciob de oglindă. În el, dimineaţa, bărbatul familiei, se dichiseşte. Pe primar îl cunoaşte de când era copil, la şcoală. Ştie că e calculat şi-i place că nu e repezit. La Grătaru, lumea trăieşte din pensie. Care nu are, ştie ea, e vai de capul lui. „Hai s-o vorbim p-aia dreaptă: şi primarul de unde să le dea?” E bucuroasă că, spre deosebire de alte sate, Georgică Avram e un primar care nu e hoţoman, că unii, după ce stau cât stau, pleacă bogaţi. „N-am auzi!”. Vine şi bărbatul, Filip Tudor, cunoscut drept Apozeanu, ferchezuit proaspăt. Miroase a colonie ieftină. Ştie el ce ştie: „He-hei, e primar de la revoluţie Georgică. E băiat de la noi din sat”. Ştie că mai trăieşte maică-sa, ceva mai sus, la câteva uliţe distanţă, dar femeia îl contrazice, ea e mai bine informată: „Taci, mă, că a dus-o la oraş, că e bătrână şi nu mai avea cine să-i aibă grija”. Apoi îl plânge: „E necăjit primarul. Avut nenorocirea aia cu femeia şi are fete de crescut, vai de sufletul lui, că numai el ştie prin ce a trecut!” Azi vor face de mâncare fasole. „Cu carne, că eu nu pot să ţin post. Să ţină ele, femeile, că ele au păcate mai multe!” În discuţie, se bagă un alt tătăic.
Are pe cap un clop şi faţa-l trădează. Şi el e tot din neamul lui Filip. „Da, am fost cioban, la ceapeu”. Ştie că primarul e bun, altfel nu stătea de 20 de ani pe scaunul ăla. Şi râde când îi spunem că le cam trage la măsea: „Da, aşa e, ce deştept eşti tu! Habar n-ai cât bea, numai beat umblă… El şi cu doamna doctor!” El, pentru azi, ne explică tacticos, are ciorbă de barabule, aşa spune el, amestecate cu ştevie. Şi ne explică şi că ţine de foame: „Cum dracu’, toată ziua mănânc şi tot foame-mi e!” Lui Georgică, primarului, îi urează sănătate. Ce-ar vrea el e simplu: gaze şi asfalt. Şi tot râde ciobanul: i se spunea Satul Măgarilor că erau mulţi. „Dă-i dracu’, aveam o fată care mulgea măgăriţa şi a băut lapte d-ăsta până s-a făcut mare doctoră în Bucureşti”. O cheamă Cornelia, are 40 de ani şi-i măritată, aşa că ne spune să stăm băieţi cuminţi şi să-i lăsăm fata în pace.
Zacăr cu pumnu’, apă cu furtunu’, imediat 1001
Pe strada Gladiolelor, de la oraş, Niţă, un spoitor bătrân şi cu bun-simţ, cu vorba domoală, a venit la familia Zevedei. Face negoţ cu bulendre, de ani de zile. E numai femeia acasă, Aurica, stă cu moşul comerciant de straie, îl petrece până la poartă. Ne spune că vine prin sat de ani mulţi şi că şi-a făcut mulţi prieteni. Aurica e singură pe bătătură. Soţul, ca restul bărbaţilor, e plecat la vie, s-o dreagă. E categorică: are 5.000 de metri şi nu prea e bună de nimica. Mare venit nu aduce via, doar că-l ajută pe bărbat, toamna, să se simtă mai în putere, cât să facă şi el copii bâlbâiţi, că nici viţa nu-i de soi şi iese numai vin „1001”. „Eu îl mai cert, dar n-am ce să-i fac”. Se uită mult la televizor, iar pe primar, pe Georgică Avram, ar vrea să-l vadă la „Mireasă pentru fiul meu”. „E cumsecade, pe cuvântul meu. Şi e necăjit, că i-a murit soţia”. Are şi arie mare, dar răsadurile o să le pună după paşte. Acum şi-a amenajat numai o grădiniţă, cu zambile şi narcise, toate plesnite. O să pună roşii, vinete şi ardei. Spoitorul, ţinându-se de şotii, ne priveşte mâna stângă şi e atent că n-avem verighetă. „Dacă tot aţi venit până aici, găsiţi o fată frumoasă, gospodină, s-o luaţi la oraş”. Îi spunem şi noi că încă nu am băut vin d-ăla „1001”. Poate mai la toamnă, râde şi Aurica, după ce se face vinul, că e atât de bun că toţi bărbaţii şi toate babele, din cauza lui, umblă cu gura roşie, pe lângă buze, care cum bea, cu borcanul sau cu cana. Iar spoitorul, care se vede că e trecut prin viaţă, cunoaşte şi reţeta: „Zacăr cu pumnu’, apă cu furtunu’, imediat 1001!” Că tot vine Paştele, Aurica a tăiat mielul deja, dar după listă. Are băiat mare, plecat în Italia de 2 ani, aşa că-l vede rar, dar e bucuroasă că i se descurcă odorul, lucrează în construcţii şi pune şi el un ban la ciorap. Îl aşteaptă acasă, acum, de sărbători.
La capătul firului: cupru, aur şi celelalte
La strada principală, mai spre capăt, intrăm într-un magazin care, datorită felului în care este prezentat, sare în ochi. E vopsit în roşu şi-albastru, semn că patronul e stelist înfocat. Are şi două steaguri ale acestui club de fotbal, flutură deasupra. Înăuntru, dăm peste o angajată politic, Emilia Păun, cunoscută drept Telefonista, care e pusă rău pe vorbă. Îl cunoaşte pe primar de mult timp, au fost amândoi în aceeaşi barcă, asta cam pe vremea când Ion Iliescu le zâmbea, galeş, românilor. D-aia Georgică Avram, 20 de ani, a fost băiat bun, dar acuma nu mai e, că s-a dat cu portocalii. „Dacă mi-au luat din pensie, din toate alea, ce să fac?” Ştie şi ce trebuie să se întâmple cu ăştia care sunt, acum, la putere: Să se ducă dracului! „Of, că vorbesc urât, că abia m-am împărtăşit”. Vrea ca lumea să nu-i mai vadă. Îl susţine şi-acuma pe primar, vrea ca tot el să conducă satul, dar nu e împăcată cu gândul că s-a dus la alt partid decât la ăla de care-i este ei drag. „Uite, face parte din nenorociţii ăştia, care e la conducere acum, de ne-a zăpăcit!” Magazinul e bine aprovizionat, pentru un spaţiu sătesc. Găseşti cam de toate, cam de la ciungă şi până la gaz de lampă, dar nu se vinde mai nimic, că n-are lumea bani. Telefonista ştie că primarul n-a făcut treabă prin comună aşa de speriat. „Când te duci, te serveşte”. Tot spune că Avram a fost băiat bun, că altfel nu-l alegea lumea atâţia amar de ani, dar problema e că cu ăştia de la putere, de-acum: „A nenoroct ţara”. Tot ce vrea este să nu-l dea pe primar, ci doar pe Băsescu, preşedintele ţării. E bine informată: „Lui Băsescu îi transmit să se ducă dracului, c-a vândut flota, c-a vândut ţara. Acuma vrea să vânză, cât sunt eu de proastă şi de bătrână, cupru, nu ştiu ce, aurul şi toate celelalte”. Noi deja suntem atenţi: Doamnă, să înţeleg că vă uitaţi mult la „OTV”, nu? „Nuu, mă uit la „Realitatea”, la „Antena 3”. De primar, de un an de zile se roagă să-i facă becul de la strada, dar nu o scoate la capăt cu el. Georgică Avram ar vrea, dar ştie ea că electricianul umblă numai beat-muci şi nu e un om pe care să pui bază. „E un excroc, un beţiv. Se suie acolo şi se face că face treabă”. Oricum, concluzia e că nimeni nu e mai bun ca primarul, asta e clar. Se uită şi vede că vremurile s-au schimbat: în tinereţe, la centrală, unde era telefonistă, erau aparate cu manivelă, tot învârtea la ea. Acum, în buzunarul de la şorţ, are telefon mobil, vorbeşte la el cu băiatul, care e inginer, la oraş. E director-adjunct, la gaze, coleg cu Viorel Ivanciu.
Povestea tineretului fără bătrâni
Tot la strada mare, ieşită la poartă, Stancev Maria, a lui Diţu, ne arată că i se mişcă placa din gură şi că abia mai poate mânca. Are în mână o găletuşă şi e bucuroasă că ne-a ieşit cu plin. E supărată pe primar că dă ajutoare la lumea asta care, în general, e puturoasă. Bătrâna are pensie, dar e potrivită. Vrea ca Avram să se gândească şi la bătrâneţea ei, că are 80 de ani. Nu mai poate să se ducă la biserică, n-o mai ţin picioarele. Are băiatul acasă, deretică prin curte. Nu stă aici, ci la oraş, e gardian, dar a venit s-o ajute şi să-i sape aria. E greu cu bătrâneţea, dar mai grea e singurătatea. Nu mai poate să se aplece, cât să plivească prin răsad. Din fund, o căţea, neagră, că d-aia o cheamă Negruţa, ne latră cu poftă. Azi, o să mănânce ceva care-i vai de capul ei, aşa spune, că n-o mai ţin dinţii. Primarului nu vrea să-i spunem nimic, dar ştie ea că tot el o să iasă primar şi la vară. Îl ştie de învăţător, nu de hoţ. Şi-l ştie necăjit. „E durere mare”. A venit la ea la începutul lui martie, de i-a adus mărţişor. „Plângea şi el, plângeam şi eu. El plângea de focul femeii, care i s-a prăpădit, eu plângeam de focul meu”. Maria a lui Diţu, însă, ne spune că-şi aduce aminte că ea mai citeşte. A citit, ultima oară, o carte, nu mai ştie cum se numeşte. Ne spune că într-un sat, s-a dat ordin să fie omorâţi tot bătrânii, că aşa s-a dat legea. „Să rămână numai tineretul, aşa era legea”. Autorul o fi fost vreun apologet de-al lui Hitler, aruncăm noi. Dar bătrâna o ţine pe-a ei. „Au omorât toţi părinţii. Dar un copil şi-a pitit părintele-ntr-o groapă”. Când şi când, se făcea sfat şi se puneau întrebări grele, despre viaţă. Cum rămăsese numai tineret, nimeni nu avea răspunsuri. Numai cel care şi-a ascuns tatăl se ducea să-l întrebe pe el şi ştia mereu răspunsurile bune. „Ce să ştie tineretul?!” Dar l-au dibuit, că avea numai răspunsuri de om bătrân. După asta, tineretul şi-a dat seama că nu are habar de nimic şi că e bine ca ăia care şi-au ascuns părinţii să vină cu ei la lumină, că ei au răspunsuri la întrebările grele ale vieţii. „De-atunci s-a dat ordin să nu mai fie omorâţi bătrânii”. În jur, are şi o grădiniţă de zambile. Le rupe băiatul şi le mai duce la oraş. Vrea să ne dea şi nouă câteva că, zice ea, poate avem vreo doamnă care ar putea să se bucure la vederea lor.
Cu căciula după… capre
Pe strada Speranţei, ieşită la uliţă, e tanti Niculina. În buletin e trecută Dănescu, dar satul o ştie de Culina lui Găinuşe. Dă cu un ciocan, de două kile, într-un pripon, cât să nu-i plece căpriţa. Pe primar îl ştie de om civilizat, e băiat de sfat şi e cuminte. Mamă-sa primarului stă la două aruncături de băţ mai încolo. Ştie că e paralizată şi că are 85 de ani. „A luat-o, mamă, la oraş, să-i aibă grija”. Ştie că Avram, după cum are el prioritate-n sat, tot el o să se ocupe şi de-cum înainte de el. „Are şi şcoala de avocaţi făcută. E om cu relaţii. Doar n-o să fie ca mine, o amărâtă”. Îi e drag de căpriţă, a scos-o să pască iarbă proaspătă. Are în mână şi-un mănunchi de nuiele, iar căpriţa tot se-nghionteşte. „E scump laptele. Dacă tot sunt operată la inimă, măcar p-asta s-o ţin şi eu, să am o cană de lapte”. Se chinuie cu ea că n-are cine. Trăieşte amarnic, de azi pe mâine, mai mult cu ştevie, pe care o are în spatele casei. „Vreţi să vă aduc o traistă? Hai, mânca-l-ar mama!” Apoi ne spune şi reţeta. Ştevia se adună, se curăţă de coadă, se spală în două ape, după care se pune la fiert. Trebuie să fiarbă bine, după care se strecoară şi se storceşte cu o lingură de lemn. Se amestecă cu un pumn de făină. „Încing uleiul în cratiţă şi o fac prăjită”. Se subţiază după plac. Se amestecă şi cu o căpăţână de usturoi şi se mănâncă mai mult cu pâine. „Iese nemaipomenită! E bună, maică, e bună”. Cât să dai cu căciula după… capre. De sărbători, nu ştie ce să facă. N-are ouă, nici carne. N-are nici pensie, dar are tensiune. Tot ce-ar vrea e să vină primarul, la amiază, la ea la masă. „Să vie că cu dragă inimă-l aştept. Mâncăm ce e, că fac o ştevie de te minunezi!” Cratiţa e pe masă. Să vină şi Avram, că e şi el om. Capra tot se dă pe lângă nuiele. O cheamă Mioara şi a fost dată la ţap astă-toamnă. Acum stă să fete. „Pân-oi mânca eu lapte de la asta, numai Dumnezeu ştie dacă mai am zile!” Îşi aduce aminte că, aseară, a avut tensiunea 22 cu 12. Şi-i pare rău că tot cade bruma şi i-a ciufulit zarzărul. Are un zarzăr pitic, mai lua fructe şi le punea la ciorbă, că aşa are un alt gust decât dacă e acrită cu borş de tărâţă. Şi-ar mai face şi gem, că are nepot.
Dorul de la şale, cu zambile şi narcise
Spre celălat capăt al satului, ieşi la poartă, stă Alexandru Marin, cunoscut drept Marin Tatu. E într-un cărucior cu rotile, n-are un picior. Are şi o sondă. Urina picură, dintr-un furtunaş, într-o pungă. O are la vedere. Vorbeşte domol şi-l ştie pe primar drept cumsecade. Dacă e bolnav, nu-i mai rămâne decât să se bucure de soarele lui aprilie. S-a îmbolnăvit pomenindu-se, spune el, cu un dor. „Dorul” la apucat de la mijloc, de la şale, apoi i s-a dus în picior. A fost arterită. N-are babă. Stă singur şi e ajutat de o femeie din sat, îi mai deretică, îi mai face mâncare. Îi dă jumătate din pensie. Din 8 milioane, mai rămâne şi el cu 4, cât să-i ajungă de medicamente. „Ce să zic, necazuri!”. Medicamente ia cu pumnul. De profesie, a fost mecanic agricol. Azi a mâncat pâine cu zahăr, că asta a avut în casă. Îi bucură privirea o grădiniţă. Tot zambile şi narcise sunt şi aici. Stă pe Strada 2, iar primarul, dacă ar avea putere,ar fi bine s-o asfalteze. Şi să schimbe şi ţevile prin care se distribuie apa, că sunt de metal şi curge cu rugină. „Să-i spuneţi multă sănătate din partea Lui Marin al lui Tatu!” Apoi ştie că e necăjit şi el. Aici, la Grătaru, pentru Alexandru Marin zilele trec extrem de greu. Stă mai mereu la poartă, cât să mai vadă o faţă de om. În rest, noaptea doarme puţin, precum cocoşii, câte o oră. Se uită la televizor, îl butonează cât să-i treacă urâtul. Plecăm cu inima strânsă până în spatele bisericii, unde se întinde un parc vesel. Copiii, în vacanţă, îşi fac de cap prin leagăne, E bucurie aici. Dinu Alexandrina, a lui Simion Mustaţă, ieşită la poartă, ne spune că au fost 10 copii la părinţi şi că a crescut tot cu ştevie şi cu mămăligă. „Erau vremurile altfel!” Crede ea că a fost fericită. Acum nu mai e, fiindcă primarul n-a vrut să-i mai dea un hectar de teren, dreptul ei de la colectiv, c-au rămas toţi 10 fraţi, şi toţi în viaţă, să se-ncaiere pe numai 3 hectare. Priveşte lung spre copii. „Să-i spuneţi că sunt supărată pe el”. E ea supărată, dar e de acord că nici altul nu e mai bun ca el. Fiul acesteia, Dinu Marian, şi el ieşit la uliţă, îşi aduce aminte că Georgică Avram i-a fost învăţător. „A fost primul învăţător care nu m-a bătut la palmă”. Râde cu poftă. În parc, e deja larmă. Împrejur, vedem noi, au explodat copacii. E-hei, aprilie e de-a dreptul nebun: erau zarzării-nfloriţi, când eram îndrăgostiţi!
