Arhiva

Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop 17-20

Print Friendly, PDF & Email

Berzele sunt cele care aduc viață. Cucuvelele, în schimb, sunt cele care aduc moartea. Dacă o barză își face cuib la tine pe acoperiș, înseamnă că în casa aia va mai veni un suflet. Dacă, însă, o cucuvea se așază pe streașină și cântă, din casa aia urmează să plece un suflet. Păsările sunt cele care aduc viața și moartea, deopotrivă.
Berzele nu trăiesc decât până la asfințit. Cum se lasă întunericul, ele fug direct la răscruci și încremenesc pentru totdeauna. Rămân într-un singur picior și se transformă în cumpene. Stau cu ciocul coborât până la buza fântânilor. Dacă fântâna bolborosește, înseamnă că are apă vie. Dacă tace, înseamnă că doar se pregătește să nască. Fântânile, după ce rămân gravide, nasc tumuli. Nopțile, în schimb, nasc năluciri. Vrăjitoarele, însă, nasc copii cu două capete. Copiii cu două capete sunt cele mai ciudate făpturi: pot plânge cu patru ochi deodată.
De regulă, berzele aduc suflete, din țările calde. Sufletele au forma unor copii mici-mici de tot. Nici nu îți dai seama cum poate încăpea un suflet în ceva atât de puțin. Cum în țările alea de unde aduc berzele suflete e tot timpul dogoare, copiii vin pe lume fără nimic pe ei. Dar niciodată nu sunt bucuroși că ajung să trăiască. Așa că strigă și ei cât îi țin puterile: Barză, barză / Ce-ai in cioc? / Un boboc. / Dar în gușă? / Doar cenușă.
Iepuroaicele rămân și ele gravide. Iar ele rămân gravide tot din cauza berzelor. De câte ori văd câte o barză, iepuroaicele se ascund prin smârcuri. Iepuroaicelor le e frică de berze. Când le vine vremea, iepuroaicele nasc niște ghemotoace albe, pufoase. Dacă le storci, din ele țâșnește o lungă fâșie de teamă. Teama care țâșnește din puii iepuroaicelor abia are puterea să strige. E mai mult o spaimă care face să înghețe tot, de jur-împrejur. Până și aerul.
Fetele-mari, însă, fug de berze de parcă ar urma să se îndrăgostească. Dragostea asta e o boală pe care o faci doar dacă începi să vorbești cu salcâmii. Salcâmii au în ei atâta dragoste că ajunge pînă la sfârșitul lumii. Ea se răspândește printre oameni doar când aceștia înfloresc. Salcâmii înfloriți luminează, cu dragostea lor, toată câmpia.Când berzele ajung la fetele-mari, acestea urmează să plece la oraș. Fug acolo de teamă să nu vină cucuvelele și să le cânte pe streașină. Căci nu există streșini la oraș. Acolo sunt doar case puse unele în cârca altora, până la cer.
La noi, berzele dau roată pe la marginea satului.Asta fac prima dată. Apoi ochesc acoperișurile. Care casă are o singură vatră, acolo barza va aduce câți copii poate căra ea în cioc. Dacă are două vetre, barza doar aruncă cu sare peste acoperiș. Dacă barza e chioară, înseamnă că a lovit-o tata cu un retevei. A aruncat după ea: Pleacă, barză, / Focul să te arză! Căci și tatei îi e frică de berze.
De vină că tot vine barza la noi pe acoperiș e numai mama. Ea o tot cheamă, știe ea un descântec de chemat berzele. Iar mama nu e altceva decât o iepuroaică. Degeaba se ascunde ea prin smârcuri, barza tot o găsește. O prinde din urmă și-i spune: Femeie, mai ia un suflet! Iar mamei îi plac sufletele. Ea spune că vin direct de la Dumnezeu și că rostul ei e să le ocrotească până când o să vină și pe streașina noastră o cucuvea și-o s-o ia și pe ea. Definitiv.
Când nu mai vin berzele, înseamnă că nici salcâmii nu au mai înflorit. Dacă nu înfloresc salcâmii, nu mai răsar nici stelele, deși e întuneric mereu. Atunci, oamenii luminează ulițele cu candele. Lumina de la candele se oglindește în ochii cucuvelelor. Iar cucuvelele vin din ce în ce mai multe. Și ele se uită la acoperișuri. Și vin tot acolo unde există o singură vatră. Unde sunt două vetre, văd sarea aruncată de berze. Apoi se așază și cântă pe limba morții. Iar ochii lor sunt o apă sălcie. Din ea se adapă sufletele care urmează să plece și să plângă de dorul salcâmilor rămași ne-nfloriți.

 

Dacă o pisică îți taie calea, trebuie să faci trei pași înapoi. Altfel vei avea ghinion toată ziua. Dacă uiți să scuipi, tot de trei ori, peste umăr, vei avea ghinion și toată noaptea. Când te rogi, trebuie să-ți faci cruce tot de trei ori. În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh. Amin. Tot ceea ce faci, trebuie făcut de trei ori. Așa ne spune mama. Trebuie să te speli pe cap și să te limpezești de trei ori. După ce sunt spălate, rufele trebuie și ele limpezite tot de atâtea ori. Prima dată ca să le fugă scamele din oase, a doua oară ca să-și recapete culoarea-n obraji, iar a treia oară ca să miroasă a vânt. Tatăl-nostru trebuie spus de trei ori. Dacă mergi pe uliță și te găsești cu cineva, tot așa, trebuie să-i spui bună-ziua de trei ori. Bună-ziua, bănățene, bună-ziua, bănățene, bună-ziua, bănățene. Nu contează că ăla se uită ciudat la tine. Tot așa, dimineața, pe față trebuie să te speli tot de trei ori: prima dată pentru a alunga visele de peste noapte, a doua oară pentru a te primeni, iar a treia oară pentru ca lumina să-ți poată pătrunde în ochi. Dacă nu te speli pe față, visele de peste noapte îți rămân prinse de pleoape și nu le mai poți deschide. Dacă nu mai poți deschide pleoapele, nici lumina nu mai are pe unde să pătrundă. Așa că rămâi orb pentru tot restul zilei.
Și bunicul a făcut la fel. A făcut trei copii și a avut trei neveste. Nevestele lui au murit o singură dată, în vreme ce el a murit de trei ori. Prima dată a murit când s-a dus să se bată cu rușii. Spunea că a venit un frig așa, de nicăieri, care i-a pătruns în piele. Apoi frigul a înaintat încet-încet, până i-a ajuns la inimă. Dacă ai frig la inimă, îți îngheață sângele. Când ai sângele-nghețat, nu mai ești om, ci șarpe. Iar Dumnezeu nu iubește șerpii, ci ăla al cărui nume începe cu “D”. Și dacă Dumnezeu nu te mai iubește, înseamnă că și-a întors fața de la tine, iar tu ești un mort umblător. Iar morții umblători nu au umbră. Cine nu are umbră, înseamnă că nu mai e văzut de lumină. Și fără lumină, ești năpădit de toate păsările nopții. Cum ar veni, te transformi într-o streașină.
A doua oară, bunicul a murit când era copil. Căci așa a trăit bunicul: prima dată a fost om mare, apoi s-a făcut copil, după care, brusc, a început să-mbătrânească. Pe piele, i-au apărut niște bube care făceau o coajă de parcă aveau în ele un stup de albine. Iar mierea făcută de albinele din bubele care i-au crescut pe trup, i se scurgea din cap până-n picioare. Era o miere otrăvită, pe care o mâncau doar viermii. Așa că bunicul, dacă tot făcea miere din bubele de pe trup, a fost năpădit de viermi. Și a fost mâncat de ei, bucată cu bucată. Așa-i zicea și nevasta lui de-a treia, adică bunica: Să te mănânce viermii, nenorocitule! Dar ea nu avea de unde să știe că bunicul fusese deja mâncat de viermi încă de când fusese copil. Așa că el râdea de se prăpădea. Nu mă mănâncă, fă, că eu am sângele înghețat! Și e adevărat, bunicul nu a fost mâncat de viermi. Dar asta s-a văzut abia când a murit sora mea, Nina. Pe ea au îngropat-o în locul bunicului. Și când au venit ăia de au săpat groapa, l-au găsit pe bunicul, care murise pentru a treia oară, adică definitiv, tot așa precum a fost astupat cu pământ. Stătea în groapă și avea ochii deschiși. Nu mai ținea mâinile pe piept, ci se scărpina frenetic, pe unde apuca. Striga cât îl ținea gura: Băă, alungați albinele-astea! Alungați albinele, băă!
Iar a treia oară, bunicul a murit pentru că nu mai avea de ce să trăiască. Se plictisise. Îl lua așa, cu leșin, și nu mai vroia să se dea jos din pat. Ca ce chestie, fă? Iar bunica își făcea cruci mari, tot de trei ori. După care scuipa și peste umăr, de parcă-i trecuse calea o pisică. O să arzi în Iad, nenorocitule! Apoi, cuprinsă de remușcări, devenea rugătoare: Ieși, mă, afară, să te vază Soarele. Dar bunicul nu mai avea de ce să fie văzut de Soare. El, oricum, era un mort umblător, încă de pe vremea când s-a bătut cu rușii. V-am spus: de la război, bunicul s-a întors întreg, numai că nu mai avea umbră. Și dacă bunicul, după ce a murit a treia oară și a fost astupat cu pământ, nu a fost mâncat de viermi, asta înseamnă că nu a putrezit. Cine nu putrezește, se transformă în strigoi. Iar strigoii sunt oameni morți definitiv, dar care nu au suflet. Cine moare pentru a treia oară și are suflet, ajunge în Rai. Cine nu are suflet, nu are altceva de făcut decât să stea la răspântiile din câmpie și să numere stelele și salcâmii. Dacă sunt mai multe stele decât salcâmi, trebuie să se apuce să latre. Precum câinii sau precum dropiile. Așa că noaptea, când cerul e acoperit de nori și nu se văd stelele, în câmpie latră câinii, dropiile și cei care au murit a treia oară și care n-au reușit să putrezească în veci.

 

Gârla e un fel de mare care s-a născut prematur. Așa s-a născut și Mihăiță, tot prematur. Mama spune că nu a mai avut răbdare. Mătușa, însă, crede altceva: de vină e tata, care i-a dat mamei cu polonicul peste burtă. Să mori, nenorocitule! Copiii cresc, întâi și-ntâi, în burtă. E singurul loc unde ei se simt în siguranță. Cum ies din burtă, toată lumea știe, copiii încep să țipe. Bă, vroiam să mai stau, vroiam să ma stau! Așa și cu gârlele. Întâi au stat în burta pământului. Erau un fel de izvor. Apoi nu au mai avut răbdare și au ieșit în lume. N-au mai avut rabdare pentru că a venit tata cu un polonic, poc! și a lovit și burta unde se ascundea izvorul. Dumnezeii mă-tii, și pe ăsta cu ce-l cresc, fă? Acum, în loc de izvor, e o gârlă. E între casa noastră și triaj. La triaj, se leagă vagoanele unele de sufletele celorlalte. După ce sunt legate astfel, încep să viseze-mpreună.
La gârlă, tata merge rar. Îl ia și pe unchiul. Ne ia și pe noi. Bă, hai să prindem pește! Prima dată, însă, trebuie să facem baie. Cică să scăpăm de rapăn. Rapănul ăsta e un fel de praf pe care-l ai în tine și care, când și când, îți iese prin piele. E un fel de cremă cu ajutorul căreia te protejezi de ce îți este frică. Pe mine, rapănul mă protejează de păsări. Ele sunt cele care te fac să putrezești. Dacă putrezești, nu mai ai suflet. Iar la învierea de apoi nu mai ești om întreg, ci un fel de pulbere pe care o iau ceilalți pe tălpi. Dacă ajungi la Dumnezeu sub formă de pulbere, asta înseamnă că ești un suflet pierdut.
Mie, însă, îmi e frică și de apă. Apa e cea care strâmbă gura vulpilor când acestea încep să muște din vânt. Cică e prea mult și nu trebuie risipit. Vântule, pleacă de-aici! Dar vântul nu ascultă. Așa că vulpile încep și ele să latre, precum câinii sau ca dropiile care au fugit pentru totdeauna. După care se-apucă să tremure și, într-un final, încep să ardă. Vulpile care iau foc sunt cele pe care nu le pot cuprinde nici o apă.
Așa că ne bălăcim. Eu am grijă să nu-mi intre apă în urechi. Dacă-ți intră apă în urechi, apa ajunge la creier. Cine are apă-n cap, ala nu mai e bărbat. Și stau lângă trestii, să le pot auzi cum fluieră. Trestiile fluieră din broaște și din berze. Tata, însă, se bagă unde este apa mai mare. Îi ajunge până la buric. Și-l învață pe Mihăiță să calce apa. Mihăiță, însă, nu știe să calce pe ape. Isus este cel care putea merge pe ele. Avea, pe tălpi, rapănul oamenilor care au putrezit și care au ajuns la judecata de apoi sub formă de pulbere. Iar tata râde. Râde și unchiul. În vreme ce Mihăiță nu se mai vede, e tot sub ape. Iar în locul unde el s-a scufundat e doar o umbră. După care tata îl apucă de mâini și-l scoate la aer. Na, vulpeo, na și apă, na și vânt! Iar Mihăiță e o vulpe cu gura strâmbă și care latră de se aude peste tot satul. I-a intrat apă-n cap! Suli, e rândul tău, râde unchiul. Dar eu fug pe mal și mă uit cum tata îl tot bagă pe Mihăiță cu capul sub apă. Iar Mihăiță se zbate de parcă-i alergat de albine. Apoi tușește și gâfâie. Stai în apă, vulpeo, să iasă boala din tine! Să iasă turbarea din tine! După care unchiul îl ceartă pe tata. Candriule, îl omori! Iar candriul râde. În pula mea, fac altul!
Tata și unchiul prind pește cu șașmaua. Asta e un fel de plasă cu plumbi, care se aruncă în apă, apoi se trage de o sfoară și ea se strânge. Și în strânsoare rămân peștii. Și ierburile apei. Și toate umbrele lor. După care mergem în arie. Eu sunt cel care duce peștii. Sunt cărășei și bibani. Cărășeii sunt precum lamele de cuțit, au solzi argintii. Bibanii, însă, au o piele groasă și gălbuie, cu dungi negre. Mă uit și după peștișorul care-ți poate îndeplini trei dorințe. E bine, tata nu l-a prins. Se vede treaba că peștișorul care-ți îndeplinește dorințele se lasă și el prins de cei care chiar își doresc ceva cu adevărat. Tata nu-și dorește decât ca mama să nu mai poată naște. Ajunge, fă, iepuroaico! Eu îmi doresc să plouă, să crească pâini în liliacul din spatele casei și păpușa Ninei, sora mea cea mare care a murit de vărsat, să poată vorbi. Păpușa Ninei e din cârpe și n-are un ochi. Dar ea vede exact cu ochiul care-i lipsește.
Tata pune întâi pirostria. Apoi face focul din ciocălăi. Ciocălăii se bucură și ard cu flăcări vesele. Apoi pune o tablă deasupra și întinde sare pe ea. Și după ce se încinge tabla, aruncă peștii pe ea. Peștii se zbat și strigă după ajutor, dar nu-i aude nimeni. Poate doar gârla, care a rămas să cânte din trestii. În arie, însă, miroase a carne de ștevie. Miroase până la cer. Tata și unchiul mănâncă din pești. Eu și Mihăiță suntem prea mici și nu avem voie. Cică ne putem îneca cu oasele lor. Oasele peștilor îți pot rămâne în gât, dacă mănânci cu prea multă foame. Iar nouă ne e foame tot timpul, așa că nu mâncăm pește tocmai ca să nu ne rămână oasele lor pe beregată. Peștii au fost fripți fără să mai fie curățați de mațe. N-a mai avut răbdare tata, poftea la carne de pește. Și hăpăie, hap, hap, ce bună e! Carnea de pește e albă și seamănă cu pojghița făcută de lapte, când acesta începe să se-ntristeze. Mănâncă și unchiul, hap, hap, candriule, dar dulce e peștele ăsta! Noi stăm împrejurul pirostriei și ne uităm. În final, tatei i se face milă de noi. Vreți și voi, mă? Da, vrem. Și tata apasă pe burta unui caras. Din el, ies toate măruntaiele. Vă e foame, mă? Na, luați și mâncați! Și stoarce, pe rând, fiecare pește.

 

Singura oglindă din sat e la Mareșăleasa. Bordeiul ei nu are gard, așa că te poți strecura până în dreptul unui ochi de geam, ca să poți privi înăuntru. Ochiul de geam e oval, seamănă cu o pâine căreia i s-a umflat burta. Când ai burta umflată, asta înseamnă că ai mâncat prea multă făină de mălai. Pielea ți se-nroșește, devine mai groasă și începe să te mănânce. Apoi începi să uiți. Întâi, uiți zilele săptămânii. Apoi lunile și anii. Cum ar veni, ajungi un om fără vârstă. Oamenii fără vârstă sunt cei care au în casă oglinzi care nu spun niciodată adevărul. Mareșăleasa e un astfel de om. E grea de cap și tot nu crede că a uitat-o Dumnezeu pe pământ. D-aia o înjură și tata. Morții mă-tii, o să ne îngropi pe toți! Apoi uiți cum se numesc obiectele. Sau ce trebuie să faci cu lingurile de lemn. Te apuci să le desenezi în cupe câte doi ochi și-o gură. Abia atunci ele prind viață cu adevărat. Și-ncep să se certe-ntre ele. Când se ceartă lingurile, înseamnă că nu au la ce să mai fie folosite. Lingura care se ceartă, are-o surioară moartă. Iar eu sunt o astfel de lingură. Mă duc sub liliac și mă cert cu el. Liliacule, de ce mor copiii? Liliacul face ochii mari și ridică din umeri. E prost de bubuie liliacul din aria noastră. Se scarpină-n cap, apoi se rățoiește: Bă, lingură, copiii mor pentru că Dumnezeu are nevoie de îngeri. Când și când, ăștia îmbătrânesc și cad în câmpie, transformați în ciulini. Așa că Dumnezeu cheamă la el alți și alți copii. Îi e urât și lui, săracul, să rămână singur. Dar eu nu-l cred, așa că-i arăt limba. El râde verde, limba mea e roșie ca sângele subțiat. Dacă eram mai mic, mă chema și pe mine tata Dumnezeu, să-i fiu înger și să-i țin de urât. Dar așa, nu mă mai cheamă. Cică am început să prind prea multe rădăcini și să văd lumea cu ochii desenați în lingurile de lemn, atunci când se îmbolnăvesc de-atâta făină de mălai pe care-au mâncat-o.
Nu mă cheamă Dumnezeu la el, în schimb, mă cheamă mama. Îmi face semne s-o urmez dincolo de triaj, de gârlă și de lutărie. Și merg în spatele ei și țopăi. Mama mea e o oglindă, care-ar vrea să te cuprindă. Dacă țopăi, praful câmpiei se ridică până la cer. Întâi îți intră printre degetele de la picioare. Iar praful e cald, zici ca e lapte muls de curând. Și e bine. Soarele te-ncălzește și el. Praful te-ncălzește de la picioare, Soarele te-ncălzește de la cap. Dacă îți e prea cald la picioare, încep să te usture tălpile. După care te-apuci să plângi tot din ele. Cine plânge din tălpi, e un om care a uitat să mai meargă. Dacă te-ncălzești mai mult de la cap, începi să vezi cum sperietorile se-apucă să fugă prin lăstărișuri. Fug și gesticulează din brațe. Și țipă. Se ceartă unele cu altele, parcă sunt niște linguri care au uitat zilele săptămânii. Și lunile. Și anii. Așa că eu nu știu cum e mai bine: să-ți fie cald de la picioare sau să-ți fie cald de la cap?! Să-ți fie cald numai la piele sau să-ți fie cald până ți se-ncălzesc toate oasele și-ncep să te frigă din carne?! U-uu, sunt o sperietoare care tremură și țopăie prin praful câmpiei. Iar mama mă ia de-o ureche: Liniștește-te, măi copile!
Mama are în spate sapa. E ruginită și seamănă mai mult cu o greblă. I-au crescut dinți și râde cu gura până la urechi. Sapa e o iepuroiacă pusă pe șotii. Îi tot merge gura. E pusă pe harță de parcă a fost prea mult încălzită de Soare la cap. E o sapă nebună, care nu-și mai știe rostul. În spatele mamei, eu duc o față de pernă. Și-ajungem în mărăcinișuri. Mama lovește pământul la rădăcina ciulinilor. Ciulinii sunt fragezi și abia au făcut flori. Sunt flori mov, seamănă cu cerul când e supărat pe oameni, pe animale și pe oglinzi. Mama lovește puternic în pământul care are gura uscată de sete. Poc-poc, se aude sapa cum lovește cu dinții ăia de iepuroaică. Eu adun ciulinii în grămezi, îi pun unii peste alții, parcă sunt niște suflete care au obosit să tot crească. Îi auzi, uneori, cum se tânguie. Plâng din țepi că e prea multă lumină pe pământ și că aerul e prea puțin și mult prea fierbinte că nici nu mai poți respira. Nu poți respira, că nasul ți s-a înfundat de atâtea grămezi de praf care ți-au încălzit picioarele, începând de la tălpi. Așa că respiri cu gura deschisă. Ciulinul respiră prin florile mov, tu respiri direct pe gură, unde ți-a crescut și ție o floare de aceeași culoare în loc de limbă. Acum, e un teanc întreg de ciulini culcați la pământ. Întâi, le rupem rădăcinile. P-astea le vom mânca primele. Au gust de morcovi care au fost fierți în lapte. Apoi rupem frunzele fragede, așa vom avea cu ce face salată. Și tulpina de ciulini e bună. E foarte bună. Mai întâi, trebuie s-o lași o zi și-o noapte în apă rece, ca să-i iasă amăreala din sânge. Din asta, mama o să facă ciorbă. Tulpina de ciulin e cel mai bun cartof. Culegem și măciuliile care n-au apucat să înflorească. Și astea sunt bune de mâncat. Le ștergi puțin și le poți mânca așa cum sunt, crude. Și imediat gura ți se umple de sângele ciulinilor. E cel mai bun sânge. Ăsta te ajută să crești și să prinzi rădăcini, asta ca să nu te ia tata Dumnezeu la el și să te facă înger, numai că se plictisește el și că nu are cu cine sta de vorbă. Și umplem fața de pernă cu tot ce ne dă câmpia, când e brăzdată de secetă și de îngeri care au îmbătrânit și s-au transformat în ciulini. Rădăcini, frunze, tulpini groase, ca șerpii când năpârlesc. Iar mama e o femeie bună, tare bună. Pe drumul de întoarcere, batem la ușa Mareșălesei. Bună-ziua, tușă! Bună-ziua. Și-i lăsăm și ei din ce am adunat noi. Facem asta doar pentru a-i vedea oglinda aia fermecată, care arată numai ceea ce vrei tu să vezi. În oglindă sunt pâini cu burta umflată. Sunt parfumuri franțuzești. Sunt oameni care dansează ținându-se de mâini. Sunt și vitrine pline de prăjituri. Mă uit și eu în ea. Și văd doar o lingură căreia i-am desenat doi ochi și o gură. Și o sperietoare care a fost prea mult arsă de Soare la cap. Așa că încep să gesticulez și să urlu. Mamăă, mamăă, oglinda asta e mincinoasă. De ce minte oglinda, mamă, de ce? De furie, o arunc de pereții de lut. Oglinda se sparge, iar mama se ia cu mâinile de păr. Ce-ai făcut, copile, ce-ai făcut? Se crucește și Mareșăleasa. De-acum, în câmpie vor fi șapte ani de ghinion.

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close
Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker
WhatsApp WhatsApp