deși aș fi vrut
iubirea a murit într-o după-amiază de miercuri
evident că ploua,
plopii erau tot stingheri și impari,
bătea un vânt direct din memorie,
cine dracului să mai țină minte?
mă minunam cât de bine îmi vin încălțările:
pantoful stâng avea vârful bont
și-ar fi vrut să plângă,
însă era prea mult asfalt de jur-împrejur,
cel drept sângera pe-o nară,
părea că un pumn nevăzut l-a lovit
direct în moalele capului
așa a murit iubirea, împleticită în pantofii mei scâlciați
nu puteam urla, deși aș fi vrut
era un motiv rezonabil de a mă lua la harță cu zidurile:
bă, zidule, pe tine nu coboară nici o rază,
nu te cunoaște iedera, ci doar umezeala
care ți-a intrat atât de adânc în oase, gunoiule!
nu mai eram frumos,
ci doar bătea vântul, drept în rădăcini,
iar moartea nu mai avea nici o noimă –
toți vracii lumii aveau o rețetă miraculoasă
de resuscitat sufletul
așa s-a dus iubirea, schimonosit
nu mai aveam ce să ne spunem:
într-un colț, tu te pregăteai să hibernezi,
în celălat colț, eu trăgeam noaptea după mine,
aproape de umeri,
măturam cu ea tot frigul
și celelalte cuvinte,
între noi era doar o liniște albă
care ne separa atât de exact
a murit, a murit, lua-o-ar dracu de iubire,
ne împărțisem spațiul, măștile, durerea
fiecare și-a luat partea de aer pe care o mai avea de respirat
în urmă,
erau doar umbrele noastre îmbrățișându-se frenetic,
doar ele știau care e adevărul celuilalt
și-atât de bine se-nțelegeau
că nu era nici o lumină care să le despartă
și nici un alt țipăt
pantofii mei bonți
poartă povara acestei afecțiuni,
pe asfalt, scriu direct cu tălpile:
te-am iubit atât de mort și lucid!
un alt asfințit
despre mine vă spun că sunt fericit și mut,
fiecare zid are partea lui de iederă și tăcere,
fiecare alb e totdeauna mai larg
și numai astfel ne mai încape urletul:
e ora 19:00 în fiecare suflet unde pâlpâie un alt asfințit
corbii tăi nu au avut atâtea cuvinte,
uite, abia au învățat să vorbească, nevermore!, tot înfioară ei înserarea,
ți-am spus că dorul umblă cu picioarele goale și fluieră,
umil sunt și pradă fiecărei depresii,
iar umbrele trăiesc cu-adevărat în poveștile inventate de alții
există un tub prin care se scurge acea parte de fericire de care nimeni nu are parte
și care nu se poate exprima decât pe lumea cealaltă,
mă, se aude glasul ei înalt, ești un pește care abia mai respiră!
îmi e sete de sânge, îmi e sete de sângele meu,
atât sunt de fericit și mut
abia perceptibil, aici rulează toate poveștile celorlalți,
când fiecare mai poate striga: a-j-u-n-g-e! ,
într-o zi, toate frunzele vor arde direct de la streșini
astfel mă preumblu, aburos și plin de afect,
pe strasse colindă reflexia mea,
într-o zi o să-ți spun că fericirea se măsoară în cât poți tăcea,
luate-ar dracu, cum zâmbești tu fiecărei amintiri
despre alții…
la fel de lucid
I.
ascund acea parte a singurătății
care-mi vorbește despre cum
te iubește tăcerea mea
cine să se teamă
de liniște,
de distanța care ne separă atât de exact
între cei care adulmecă lumina și toți ceilalți
care se balansează pe streșini
aici s-au prăbușit
toți zeii care nu mai au minuni de înfăptuit,
e un alb precum picioarele morților în timpul priveghiului
și nu există nici o gură care să strige
că plouă direct din pereți,
direct din unghii, din carne,
cu tot sângele meu
și tac!
tac atât cât între noi se ridică un fum
pe care-l poate susține tavanul, direct cu picioarele,
ca și când s-ar uita de sus în jos, precum liliecii,
exact unde noi nu mai încăpem,
exact în această liniște care ne separă
în curând, îmi va crește o barbă
până la marginea zilei,
aici zac și te aștept
cu fiecare boala încă nedescoperită
din irisi te iubește tăcerea mea,
direct cu pleoapele,
ca și când ar căuta să zâmbească
deși, aici, doamne, nimic nu-se-mai-în-fi-ri-pă
cine să se teamă
de liniște,
când fiecare are țipătul lui
pe care încă nu l-a eliberat
zac sprijinit de tavan
cu un picior spre dimineață și cu unul la înserat,
pe ușă va intra amintirea ta
care mă va bate în cuie
de-fi-ni-tiv
II.
atâta melancolie poate cuprinde liniștea ta,
câtă încape într-un marfar deraiat,
într-o zvâcnire a tâmplelor,
toții demonii tăi, teama că te simți părăsit în lungul orașului
care nu te mai încape
și această oră albită de nervi
acea parte a singurătății mele
te iubește cu fiecare perete
unde te-a îngropat, ca și când ai lua un strigăt și l-ai înveli
într-o frunză care abia a murit
teama că te-am pierdut,
memoria care reține numai partea ei de adevăr,
tot iureșul străzii, care te copleșește
și acești pași, mici, tot mai mici, care se pierd
în ceva care nu mai aștepți să descoperi
în fața morții, la fel de lucid,
îți spun că nu există drumuri care să nu aibă locul lor
la marginea scrumierei
aici sunt,
fumegând din toți porii,
un vânt va sufla tot mai sărat
peste oasele mele,
cât să nu putrezească
te iubesc cu toată această tăcere
pe care mi-ai lasat-o sub fiecare pas,
mirat o descopăr,
cândva, într-un alt timp,
o să cred că e doar o amintire pe care memoria nu o mai poate reține
dormi!
din somnul tău, de-a lungul pereților,
se naște o umbră care tot îți face semne
să taci,
taci dracului! iubirea mea te privește de sus în jos,
precum liliecii,
lumina pe care o vezi e doar acea parte a venei secționate
care se ascunde sub piele
o altă poveste
nu ne unesc singurătățile,
nici umbrele,
ci doar vântul, cât tresaltă, oho,
și cât urlă de parcă urmează să eclozeze
o altă tristețe care se va hrăni cu sângele tău
a învâțat să muște,
totdeauna i-a fost dor de cuibul unde liniștea se-nfiripă
puținul din anii care au trecut, ascuns printre riduri,
orele tot mai aplatizate și pline de praf,
toate întrebările care-ți pulsează, cuminți,
asta ai așteptat agățat de pereți, ca un poster cu jean harlow,
acest gol săpat de jur-împrejur,
cu atâta luciditate
și cu disperarea aceluia care nu mai are nimic de pierdut,
ești varul rece și alb care nu mai are ce povesti,
în neștire ți-a crescut barba, până la marginea scrumierei
îți fumegă degetele și, în sfârșit, doamne, ești fericit
ești fe-ri-cit
când moartea joacă numai cu zaruri
care au totdeauna o o altă poveste de spus,
în fiecare zi ai un alt rânjet
care-ți maschează atât de bine depresiile
aici vine sfârșitul lumii
și nicicând nu a fost atât de frumos,
între aceste singurătăți care ne unesc atât de frenetic
e atâta liniște
și numai rutina ne fixează,
într-o altă zi, umbra mea va merge cu mine de mână,
amândoi vom fi două tristeți
care nu vor mai avea ce să-și spună
și absolut, dar absolut
nimic de povestit
despre ceilalți
egoismul meu atât de lucid
e doar o măsură a tuturor celorlalte fapte și lucruri,
mirarea că încă trăiesc și acest spațiu
pe care l-ai așezat între noi
e o stare de bine,
mai jos, pe strasse,
umbra mea are alte cuvinte de spus,
tot ce mai trebuie făcut
e să vină o altă liniște
la fel de împleticită,
ca un fel de frig
pe care numai marginea scrumierei îl poate cuprinde
fumeg din degete,
iar oasele tale se iubesc unele pe altele,
atât de curios se îmbină,
eu sunt doar cel care zâmbește unei amintiri
despre care nimeni nu mai știe nimic
sunt bine și cred că trăiesc,
bate un vânt care ne unește singurătățile,
în rest, aici e seară,
pereții vorbesc într-o limbă pe care n-ai cum s-o-nțelegi,
taci!,
fiecare strânsoare are partea ei de regrete
și teamă
intimitatea ta perfectă de melc
încă nu ai văzut tot, ce era de ciuntit,
de trecut prin vârful degetelor, iluminarea, tot ropotul
celeilalte zile în care ți-ai propus să te schimbi,
să fii altul,
încă mai amâni,
aici e o liniște exactă, calculată, seamănă cu dumnezeu
până să inventeze păcatele, rugile, pocăința
un melc ești,
deși nu-ți dai seama, te recunosc după dâra de mucus,
după ochii tăi exprimând o mirare eternă,
după cum rezonează cochilia ta unde timpul se înfășoară
și devine un șarpe de casă,
melc-melc-codobelc,
apa asta nu-ți ajunge,
e și vie, e și moartă,
are sânge și lumină
din toamna ce o să vină
porți sub braț pâinea aceea pe care o rupi bucățele și-o-mparți fiecărei ore care se dilată,
frunzelor, acestui mucegai care ți-a intrat în haine și-n oase, direct prin pori,
întregii tale tristeți de care încă nu s-a aflat,
cândva, o să-ți inventezi o lume care să te încapă, care să te suporte, care să te înțeleagă,
asta îți spun: încă nu ai văzut tot, nici o harpă de înger,
nici cum respiră morții și cum se uită ei pe furiș,
nici cum ochii lui octombrie sunt injectați, ca după beție,
nici cum într-un loc, care a fost cândva o pădure, ielele se țin de mână, să nu se piardă una de alta,
nici cum plâng nucii când rămân fără păsări
iată, teama că n-o să te mai revăd,
serile mele încărcate de fum, 10 cohiba club, 100 % tabaco cubano,
și umbra lui john lennon așteptând să fie resuscitată,
astfel zac printre dâre de lumină tăiate cu briciul,
printre amintirile mele despre nimeni, despre niciunde, despre niciodată,
cândva, o să-ți povestesc și despre ce mă făcea mic și cum reușeam să mă ascund în buzunarul tău de la piept,
cum îți încăpeam în poșetă,
cum îți invadam intimitatea ta perfectă de melc,
îți văd coarnele cum le scoți din perete,
îți văd coarnele
ți le văd, melcule,
ți le văd
apa asta nu-ți ajunge,
e și vie, e și moartă,
are sânge și lumină
din toamna ce o să vină
liliacul înflorește târziu
ploile lui octombrie ți-au primenit oasele,
sunt date cu var
ca o scândură de gard primenit,
dar te simți bine, aproape că-ți vine să mori, să te-ntinzi
cât umbra unui suflet la marginea unei gropi
unde nu mai încap păsările,
nici somnul care s-a scurs, încet, tot mai încet, spre rădăcini,
acolo e un loc unde luna
e doar o stampă din visele altora
și încă nu poți muri,
nu te poți scutura, ca de o boală veche și care te face să zaci,
nu poți urla, cât mai clar: liliacul înflorește târziu, doar când picură dinspre apus,
unde e un loc în care
îngerii sunt totdeauna cuminți și asexuați, iar păcatele lor
nu mai sunt numărate
ploile lui octombrie
au timp să-ți măture prin memorie:
amintirile tale despre alții, despre nimeni, despre ceea ce ai iubit
și acum te-a lăsat să fumegi precum țigările, la marginea scrumierei,
despre cum te desfrunzești,
fir cu fir, mână cu mână, până rămâi doar un trunchi
fără rotule și zimți,
în care nu există nici un loc în care să te retragi,
toate astea te fac tot mai difuz, ca un sunet despre care n-ai auzit
nimic altceva decât în mărturiile celorlalți
bântuie o ploaie vecină cu nebunia,
sunt alb ca un gard peste care a căzut o brumă la fel de veche
precum dumnezeu, până să se decidă să moară,
ca lutul nou e fiecare zi pe care o respiri cu brațele puse pe piept,
dar e bine, e atât de bine, iar acest nuc are
fiecar ram numărat
și câte un cuib pe care nu-l mai recunoaște nici o pasăre
aici, plouă tot mai pieziș,
privirea ta se bifurcă, precum limbile șerpilor, când le e sete,
toamna asta nu te lasă să mori,
suflete, cum te perinzi tu prin memoria celorlalți…
ploile lui octombrie
sunt amintirile tale despre nicicând,
despre nimeni,
despre niciodată
și încă toate celelalte
cu toată sila ta
cât să-ți inventezi o altă viață,
până unde încape mistificarea,
ești ăla care despoaie copacii
și le lasă umbrele, pe asfalt, să se evapore,
fiecare lună nouă spune totdeauna altă legendă,
lumina e doar o altă formă de alienare a întunericului
și încă nu poți găsi o soluție
care să te împace:
pe tine cu tine,
pe tine cu ceilalți,
pe tine cu cei care încă nu s-au născut
uimirea că străzile poartă, în fiecare zi,
alte chipuri, dar aceleași regrete,
spaima care te cuprinde atunci când liniștea coboară ca un boeing 747
direct în sufrageria ta, acolo unde te refugiezi,
unde te scufunzi ca-ntr-o groapă cu var,
singurătatea ta care te însoțește atât de docilă,
iubirile care te-au pustiit, transformate într-un șarpe
care te tot strânge de gât,
fiecare oră care nu mai reușește să te scuture de tot acest praf
adunat în anii pe care nu i-ai trăit,
nu i-ai mestecat suficient,
nu i-ai scuipat direct în față,
cu toată sila ta,
cu-toa-ta-si-la-ta
nu reușesc să-ți redea o altă biografie
dormi cu ochii deschiși
de teamă să nu te surprindă
câte-o euridice
pe care-ai tot ucis-o cu indiferența ta,
fumegi la marginea scrumierei și pipăi această liniște
direct cu pleoapele
ca îngerii păcătoși,
viața ta e o întregă mistificare,
o poveste spusă de alții și inventată de tine, însușită de tine,
filă cu filă, rând cu rând,
într-un târziu,
înțelegi că te uiți la tine și îți pari enorm de străin
del mar
nu marea se aude în scoici,
ci tăcerile noastre își au cuibul acolo,
singurătățile noastre atât de docile,
toată frica,
efemeridele care încă nu s-au născut,
tot ce mai era de ispitit, de aruncat, de lăsat să se vindece,
de strâns în pumni, toată solitudinea, nisipul
și sângele tot mai subțiat,
mai fără culoare,
ca un asfințit prăvălit din ceață direct peste umeri
și coapse
numai noi încăpeam
între pereții aceia, în tencuiala lor de nisip, în strigătul lor fără aer
era la fel de liniște de parcă dumnezeu
nici nu apucase să-și spună prima dorință,
nimeni nu inventase absolut nimic,
nici cerul, nici pământul, nici disperarea sau umbrele
când se rătăcesc
te iubeam
cu rotulele, cu zimții, cu toată mirarea
că în lumea asta se poate muri,
cu toată sarea care apucase să eclozeze
timpul era sărat,
tot spațiul era sărat,
toată încrâncenarea noastră,
tot ceea ce rănisem, ce lăsasem în spate: neștiința despre cum te poți retrage
într-o singură inimă,
despre cum îți poți flutura mâinile, în semn de adio,
despre cum pot coborî albatroșii până la marginea scrumierei,
acolo unde fumul are și el închipuirile lui,
angoasele lui,
del mar era o venă tăiată în mușchi,
era un capăt de linie unde-au deraiat
născocirile, unde s-au pră-vă-lit,
căderea lor atât de abruptă se auzea în scoici, iubito,
în scoici,
acolo unde tăcerile noastre-și au cuib,
unde singurătățile noastre dorm îmbrățișate, înăbușite,
ca și când ar urma să nu mai viseze
vreodată
cu tot nisipul te iubeam,
cu toate păsările,
cu zborul lor rotund, ca un vânt care pulsează în tâmple
cu toate drumurile pe care încă n-am apucat să pășesc, să le caut,
cu mine, cel din perete,
care îți face semne să taci,
taci!
aici s-au ascuns îngerii
să păcătuiască
până le cad aripile,
până rămân fără aure,
până dispar din icoane,
până devin oameni
și-ncep să aibă-ndoieli
jasmin noir
nu moartea mă sperie,
ci dragostea ta
tatuată direct pe frunte,
direct pe irişii care se dilată,
care nu pot ascunde ceea ce numai tu simți,
acolo, în spatele pereților tăi,
în spatele singurătății tale atât de exacte, atât de pregnante,
dincolo de tranșee,
dincolo de toate celelalte războaie care te-au măcinat, te-au hăituit
și-n care nu crezi
uite, suflete, îți cântă fluierul picioarelor, îți plânge direct din rotule,
peste oasele tale va veni un alt fel de sfârșit,
o brumă peste care melancolia va picura atât de încet
ca și când ai muri
aici e o tăcere ascunsă sub var,
sub unghii, sub pie-le!
fiecare adiere e amintirea parfumului tău,
e o dimineață cu gingiile umede
și, da, iubito, astfel îți urlu, a-c-u-m îmi e dor de tine
de parcă dumnezeu s-a făcut nevăzut,
de parcă urmează să nască o altă închipuire,
de parcă plânge în hohote și
nicicând nu s-a simțit atât de părăsit
și de mic
acolo te port, sub pleoape,
ca pe toate iubirile care te-au răvășit,
ca pe toate minunile în care nu crezi, în care tot te-ai ascuns,
ca pe resturile zilei, aruncate pe asfalt
și care sunt doar reflexii ale ceva în care nu te mai regăsești
nu moartea mă sperie,
ci doar ce anume te face înalt și până unde
poți ajunge, la al câtelea cer,
astfel, iubito, eu mor,
ca o frunză care nu știe dacă urmează să cadă în nori
sau spre pământ
așa se dilată irișii,
precum stelele, când picură,
doar ei îți pot spune ce se ascunde în suflet,
cât să mai suporte
și până unde,
în spatele pereților, reflexia mea te așteaptă sub var,
aici e o toamnă care-ar putea să îți spună
că nu e bine să plângi….
butterfly
singurătatea mea te iubește în singurătatea ei,
te iubește știrb, te iubește de parcă-i e sete tot timpul
din pereți te iubește,
din var,
din ceea ce se ascunde în spatele acestei grimase
și care îți spune că sunt bine și mort,
din ceea ce încă nu simte, dar care ar putea să o doară
atât de adânc
precum peștii când sunt loviți cu ciocanul,
dur, mai dur, tot mai dur,
până ajung o simplă linie la marginea scrumierei,
acolo unde, oho, se ascunde o altă mare
unde niciodată nu au ajuns
astfel te iubește singurătatea mea, cu sughițuri,
urlă pur și simplu
e un fluture care abia a învățat să zboare
ca o cenușă
care coboara din glezne și abia pricepe să meargă,
peste tristețea pe care o purtăm cu atâta seninătate
se lăsase un frig de parcă urmează să nu mai fim
niciodată
chelălăie pur și simplu,
știe să zboare și tăcem împreună atât de exact:
tăcerea ta e albă, a mea e atât de gri,
ca un suflet care nu cunoaște
încotro s-o apuce, spre care frig, spre care altă ispită,
tăcerea ta încă nu a învățat să se exprime
astfel te iubesc,
ca un var peste care s-au prăvălit toți pereții,
copacii sunt goi pentru că
numai astfel strigătul lor poate fi auzit,
de genunchii tăi m-am îndrăgostit, iubito,
câtă veme știu că doar ei pot plânge atât de împleticit și de alb
iubirea e doar o altă formă
de a te simți viu,
de a crede că poți trăi până la capăt,
deși capătul e doar o altă formă de a muri pe neașteptate
mult mai repede
nu dumnezeu te-a părăsit,
ci femeia pe care-o iubești,
așa că sfârșitul lumii va veni mult mai repede
cândva, o să ajungi să crezi
că îngerii cresc sub piele, precum furunculii,
ei sunt ceea ce încă nu poți striga, nu poți concepe,
nu poți ur-la și încă nu e de ajuns să te doară,
să te mistuie până acolo unde poți suporta,
să te dilate, să te excite,
de-aici nu există nici o limită,
dumnezeu doarme și se visează
separând întunericul în tot atâtea tristeți,
e la fel de agitat precum un recrut înainte de primul planton,
o-ho, și câtă dragoste ascunde această lacrimă
sub care numai inima ta reușește să se strecoare
sunt bătrân și umil
precum streșinile când cad în depresie,
nu există nici un zâmbet care să-mi taie alt rictus,
direct din topor, cât să mă d-o-a-r-ă
ce alt cuțit, cu care lamă să mă măsor,
azi port masca aceea care mă face atât de fericit,
înțelege că femeia asta mă doare
de parcă îmi sângerează gingiile,
și coatele, şi toată carnea care mi-a crescut în păr și sub unghii,
sub braț,
acolo unde pielea e atât de străvezie
că doar sărutul o mai înfioară
astfel o iubesc
de parcă fiecare rană e un alt asfințit
pe care acum îl văd pentru ultima oară,
aici, neliniștea are pata ei de nebunie și teamă,
de adevăr și minciună,
de jeg și de tuse,
într-un târziu, poate o să-nțelegi și tu
cât de mult îmi lipsești
lua-te-ar dracu, azi o să mor,
pentru că e o zi perfectă pentru a face măcar atâta lucru
dumnezeu are logica lui:
pentru fiecare suferință a inventat o femeie,
ochii ei scânteiază
până la marginea scrumierei și dincolo de iad,
acolo unde se zărește cel mai mare nimic
nord
vom îngropa morții în păduri fără maluri,
în lemnul lor moale, în această hârtie atât de gingașă
care ne acoperă pleoapele,
în verdele plin de sarea acelor ore
în care-ți tot căutai o altă mască,
un alt destin,
un alt trup care să-ți cânte
din oase și nervi
acolo, cu un glas sugrumat,
cineva-i tot cheamă,
veniți, oameni buni,
aripile voastre cu care tot bateți, de-a surda, în clopote
arată același punct cardinal,
să mergem, cu toții, acolo,
în mușchiul copacilor,
unde numai noi știm să murim atât de frumos,
atât de înalt,
atât de înțelept,
de parcă-am mai făcut-o
de mii și mii de ori
spre care nord ți se îndreaptă sufletul,
spre ce pocăință
și unde îți sunt degetele cu care
ritmic băteai în ornice, în frunze, în geamuri,
între distanțele dintre egali și anemici,
între tot ceea ce are timpul tău de spus și cu tot ceea ce se poate cuprinde,
cu aerul dintre o așteptare și alta,
cu spațiul dintre un mort și alt mort,
dintre respirația lor nedeslușită, firavă, co-ple-și-toa-re,
dintre această mână care e și nu e și care-ți caută
direct pe sub piele
rănile din războaiele tale
știute și neștiute,
văzute și nevăzute
ce fel de cruce porți pe tălpi,
ce fel de întrebări mai ai de pus,
spre ce fel de pădure ți se îndreaptă trupul
și unde crezi că e apa aia suficient de adâncă
în care să-ți scuturi
mirosul tău de om preocupat și care se duce să plângă târziu,
pe ascuns,
îngerii tăi care dorm tot timpul,
care levitează
decupați din icoane,
fiecare suflet la ușa căruia ai tot bătut,
cu coatele,
cu inima,
cu genunchii
și încă nu-i timp de ajuns, nu e spațiu
care să ne poată ține atât de departe
încât să fim nevoiți să murim
separat
atât de perfect
ești fericit, azi
vei naște un ou în care vei avea suficient timp și spațiu
să te odihnești:
tu și păcatele tale, tu și ghearele tale,
tu și oul tău pe care-l vei naște cât să te încapă
(ea așteaptă o confirmare că înc-o iubești,
că vă leagă aceeași singurătate pe care o creșteți împreună,
e un spațiu care se hrănește din ceea ce reușești să uiți,
stă într-un colț al camerei
și se miră că memoria ta reușește să dilate fiecare lucru
pe care-l atinge)
liniștea care se aude
are crăpături în pereți,
prin ele, fantele de lumină îți taie riduri pe față,
ți le excită,
nicicând nu s-a văzut pe chipul tău o asemenea frenezie
a disperării,
te uiți cum aerul coboară direct din perfuzii,
gâlgâie, te sufocă și îți fisurează plămânii
cât să poți scuipa cu tot atâta lehamite
peste cei care nu au aflat că încă ești viu
umbrele de peste zi nu pot fi șterse,
venele lor persistă-n retină și pulsează în așteptarea lamei de ras,
în această cameră
e un miros greu, de om căruia i-a putrezit mersul,
dincolo, dumnezeu își linge picioarele,
e singurul fel prin care-și mai poate șterge păcatele
(o tot aștepți,
iar ea crede că numai astfel ești fericit,
așteptarea e cea care îți dă o utilitate,
e cea care te hrănește, zi de zi,
e cea cu care-ți tapetezi pereții tăi din oul pe care te străduiești să-l naști
și-n care, într-un târziu, te vei retrage atât de perfect)
în spațiul acela,
strigi că încă nu au fost găsite soluții
pentru cel care s-a hotărât
să nu fie altfel decât o umbră a aceluia care
nu este,
memoria ta dilată fiecare lucru pe care-l atinge,
tot cauți o altă dimineață
care să te invadeze și pe care s-o uiți
imediat
dark edelweiss
tot tu ești vinovat,
tu ești cel care porți povara acestei tristeți,
numeri ferestrele,
numeri așteptările,
numeri pașii,
unu-doi-trei, câte femei, oho, te-au iubit, câți plopi impari
și încă nu există dor care să nu poată fi spus,
cineva tot bate cu picioarele în fiecare inimă, tic-tac, în pereți,
asta e o dragoste pe care nimeni nu o mai poate resuscita,
nici balcoanele de unde uimit tot te holbezi,
nici streșinile de care atârni,
nici întunericul floarei-de-colț din care te tot strecori
iubito, azi sunt străveziu
și lacrima ta e atât de sărată,
mirat te privesc cum plângi din rotule,
acolo, e un loc secret care te doare,
e un rictus care te poate ucide cu toată această indiferență,
de tine îmi este la fel de dor
de parcă nicicând nu a fost mai frumos, mai tainic, mai adânc,
mai a-l-t-f-e-l,
aici te cuprind brațele mele,
iar sărutările tale miros a sânge
îți pot spune că îmi este sortită dragostea ta,
este singurul lucru care mă poate face să dispar
de parcă nicicând nu am fost mai fericit,
iată cum vin secerători să culeagă fiecare fir al neliniștii tale,
cum se bucură ei de soarele care cade vertical peste umerii tăi
care nu așteaptă decât podul palmei mele atât de alb, de catifelat,
mângăierile mele au ceva atât de intim
că numai tu poți percepe
ce te tulbură, suflete,
ce te lasă gol și cum te trezești tu visând spre apus,
atâta dragoste poate încăpea într-un ibric,
aici fierbe dragostea ta, are zaț,
cu ea îți primenești o nouă zi,
îți alungi visele,
cu ea reușești să te strecori în aceasta realitate cu gheare și zimți
tot mai alb,
atât ești de bolnav, suflete,
suferința ta se poate citi pe orice chip,
iar eu mă bucur de parcă ar urma să-ți spun
noapte bună
îmi e dor de tine de parcă
ai murit înainte de a te cunoaște
tot ciufulit, baby
sapi o groapă circulară,
un fel de iris care a filmat totul, care stochează, cadru cu cadru,
poveștile altora,
încerci să pășești printre ele, să înoți, să stai deasupra
cât să nu te su-fo-ce, cât să nu te cotropească
tot ceea ce au ceilalți de spus, de ascuns, de ispășit
uite, aici e groapa ta, aici ți-ai ascuns, precum câinii sătui,
osul tău de om viclean și care nu știe să putrezească,
osul tău de om care așteaptă să plouă,
care așteaptă să vină o generație vegetală,
oho, în irisul tău care pulverizează realitatea, o răstălmăcește,
e o întreagă pădure de frasini pioși,
e o adiere
a unei nevroze abia vindecate,
john lennon e tot ciufulit, baby,
every man has a woman who loves him
in rain or shine or life or death
în groapa ta
ca un iris, iată, ți-ai ascuns bunicii, părinții,
oasele lor abia acum sunt date cu var,
te rogi să aibă puterea să nască alți prunci,
să poți, mai târziu, din coaste, din tibii, până nu se pietrifică,
să-ți poți ridica gardul acela ca o linie care unește suflet cu suflet, da,
fiecare bărbat are o femeie care îl iubește,
care-i dă din oasele ei
numai ceea ce este fragil și poate încăpea într-o lacrimă, baby,
if he finds her in this lifetime
he will know when he presses his ear to her breast
și câte oase mai sunt de vindecat,
câte alte singurătăți
așteaptă în dreptul unui peron în care trenurile doar deraiază,
rotulele sunt iriși
unde, anevoios, tot îți sapi o groapă rotundă-rotuundă, baby,
ca un laț care abia așteaptă să te cuprindă,
să stocheze poveștile lor despre poveștile altora,
femeile lor din visele tale,
sângele lor care se varsă la asfințit
și de care te lepezi
rmn
I
inima ta e un cuib
în care se ascund vrăbiile
atunci când nu mai au nimic de pierdut
prin aerul dens,
când nu mai există anotimpuri, nici împăcări,
nici căințe
felul în care ea bate e o poveste
pe care o știe numai sângele tău
nu simți nici o durere,
nici o apasare, un-doi-trei, respiră!, respiră!
noaptea are margini și sulițe,
pe străzi, umbrele fac dragoste
printre cețuri, streșini, neoane
singurătatea
e tot ceea ce te mai ține în viață
nu poate striga,
plânge mutește, cu o frenezie a gesturilor
aștepți să poți orbi definitiv
cat să reușești să vezi în interiorul oamenilor,
dincolo de blana lor cafenie,
dincolo de bândețea lor tatuată
pe iriși,
înlăuntrul oaselor,
unde se ascund vrăbiile
când se simt părăsite
și încă nu te poți lepăda,
de trei ori ți-am tot strigat numele
și nu erai dincolo de ferestre,
sub piele, în nici un alt colț
în care să te poți retrage, să zaci
foamea e o gură
căreia i-au căzut dinții,
abia într-un târziu o vezi
cum îți rânjește peste umăr
dragostea nu e decât un salcâm
care înflorește o singură dată,
în restul timpului,
așteaptă să-i crească brațe
cu care să te poată respinge
astfel te iubesc:
ca șerpii,
sângele meu e rece și-i ține de cald inimii tale
o mie de ani
și încă pe-atât
II
dumnezeu e o vrabie fără cuib,
nici o inimă nu se mai deschide
pentru a-i face loc
ca și când ai respira prin piele,
porii tăi sunt tot atâtea repere
pe o șosea încărcată de afte, e-hei,
și cât de bine era când alunecam
printre măști, tramvaie, vitrine
ne simțeam de parcă urma să înflorim
iar și iar
alergam pe o mătură și cuvintele
ne ieșeau din degete sub formă de role,
toate cuprinzând un descântec
prinde melcul, scoate-i ochii,
un cojoc al babei dochii,
făt-frumos cu stea în frunte,
fă-te luntre, fă-te punte
erau zile în care tu învățai să taci,
iar tăcerea ta învăța să iubească
pentru ultima oară
în rest, ne simțeam vrăbii
și ne căutam locul unul în inima celuilalt,
din când în când ardeam
cu o flacără cafenie,
de sânge gros, încărcat de cețuri
orașul urma să se trezească
brusc, brusc,
ca după cutremur,
irișii ascundeau tandrețea de care celălalt
avea atâta nevoie
născuți fără pleoape
ce te bucură,
la ce oră vine somnul,
cum picură și de ce tot crezi
că fiecare copac
e o femeie care a îmbătrânit
de singurătate
dacă te ridici pe vârfuri
ești cu o palmă mai aproape de dumnezeu,
de cerul ăla al lui, ultimul, unde există
fericire pe rup-te
la ce oră vine somnul
cât de tiptil, cum sună de două ori, numără plopii totdeauna impari,
separă oamenii care au învățat să sprijine îngerii în cârligele abatoarelor
de cei care nu vorbesc decât rar,
ca și când ar anunța anotimpurile,
ca și când le-ar urî,
ca și când ei sunt cei care le-au inventat
după miros ne separă
cei care au gust de vanilie sunt puși pe raftul de sus,
aproape de tavan, unde învăț să mă legăn,
acolo, visele se derulează totdeauna cu încetinitorul,
ca o boală de care nu-ți amintești
cei care n-au cunoscut dragostea
sunt duși să moară în paturile
femeilor care nu mai pot plânge
din degete și rotule
oamenii care nu dorm
fumegă și sunt născuți fără pleoape,
ochii lor veșnic uimiți anunță
că sfârșitul lumii va veni după-amiaza, târziu,
când aerul este înghițit de păsări
care n-au chef, dar absolut nici un chef
să mai zboare
(îmi tot închipui că-ți lipsesc,
adică-mi închipui ceea ce mi-ar plăcea mie să cred că ai putea face tu,
în vremea asta deșiri orele, tragi de funiile alea imaginare,
ești omul care împletește timpul în cămăși fără mâneci)
ce te bucură,
la ce oră și cât de tiptil vine somnul,
cum se furișează el și-ți strică tot sângele,
ți-l îngheață,
visul e ceea ce-ți rămâne
după ce dumnezeu te schimbă
pe ceva mărunțiș
