Stiri noi

Cronica tragediilor mărunte

image_pdfimage_print

Iubirea e un amestec de duritate cu umezeală. Când iubeşti, important e doar ca sufleţelul tău să se simtă bine. Iubirea e o pasăre plină de pureci: ţanţoşă,

gălăgioasă, zgubilitică. Atâta lucru ştia şi Ilie Duman, acordeonist vechi, luat pe împrumut şi pus să ţină başii pe la bâlciuri, pe la târgurile de vechituri, pe la cununiile simandicoase, pe la majorate de odrasle de măcelari, de coafeze, de şnapani, de granguri, de filotimi, de şefi de bancă, la serbările de femei la ruptul apei, la jucatul cearceafului sau la tăierile de moţ, era aşezat, cinstit până la ultima clapă, căci şi fruntea lui, mereu asudată,

avea un dar nebănuit până atunci, dar plin de respect şi aţâţător de patimi şi de învidii, căci reţinea din prima bancnotele soioase şi date din întorsura palmei, cu zgomot, de chefliii trecuţi pe la miezul nopţii la cântece de inimă albastră, aş da zile de la mine, să mă sui din nou pe tine, hop-şi-aşa! Avea casă aşezată Ilie Duman, cu patru odăi mari, mirosind a frunză de nuc, cu mobile grele, macaturi multe, fine sau colorate, aduse din Turcia, vase şi ulcele, podele groase din lemn de brad, dar şi nevastă gureşă, săltăreaţă, plină de zvâc, că d-aia ţinea la ea toată mahalaua şi tot d-aia era mereu coadă la ea la uşă, căci şi malagambiştii îl angajau, la cântat, cu rândul, numai să-l ia de lângă mândreţea de femeie, ca s-o poată cardi în voie şi pe deşelate. Duman era tăcut, mofluz, mereu morocănos, căci ştia de apucăturile dodoaştei care se lăsa crăcită pentru lucruri de nimic: un parfum cu etichetă franţuzească, o sticlă de vin spumos şi-o coastă de berbecuţ tânăr, un crap mai săltat, o mână de mărunţiş, un şal mai neted, căci şi nevasta asta a lui iubea toată petriţimea şi se lăsa încălecată de toţi, numai de Duman al meu nu, căci bietul om, languros de atâta lipsă de respect din partea femeii, îşi vărsa toată atenţia, toata dragostea şi tot echilibrul către cele două copile, ambele făcute la beţie şi la bătrâneţe, căci erau cam proaste de minte şi grele de cap, dar numai gura uliţei era vioaie, plină de insinuări, veninoasă şi plină de prejudecăţi. Duman îşi iubea copilele în tăcere, cu infinită tadreţe, afişându-se mereu prin preajma lor, protector, căci la atât se reduce şi iubirea asta, la un sân cald şi pufos, la un ticăit rapid de inimă candrie, la un săltat pe genunchi şi la înroşit de coate de-atâta frecuş pe cearceafuri apretate în hipoclorit, of, vreau să-mi cânte lăutarii, să beau să mă-nveselesc, că asta e şi gura uliţei, ca o meliţă, te toacă mărunt, pe dungă, doar să-ţi amărască traiul, să-ţi acrească zilele şi să te facă să-ţi plouă tot timpul. Atâta ştiau şi matracucele, să poarte vorba-n vânt şi să-şi dea coate, semeţe de ştiinţa lor şi de faptul că mofluzul de acordeonist încă nu descoperise ceea ce ştia toată lumea, că avea nevasta cu sânge iute, că aşa se desfăşoară şi viaţa, cu bucurii mărunte, cu zâmbete ştirbe, luată în răspăr, printre damigene pline cu vin tânăr, printre gâfâieli de codance sprijinite cu spatele de gard, printre alergături şi vorbe cu două înţelesuri, căci nu există reguli câtă vreme burta e importantă iar coţăiala e în legea firii, anii mei şi tinereţea, au zburat ca pasărea, iar gura caţelor dă reperul moral şi câtă vreme timpul se scurge şi capătă valoare prin ceea ce cred alţii că ştiu despre tine. Târziu, târziu de tot a aflat şi Duman al meu că-şi iubea fetele ca pe nimeni altcineva, că şi gura e o spurcăciune de vorbe, căci cotoroanţele spuneau că le iubeşte extrem de mult, pe una o iubea lunea şi marţea, iar pe cealaltă vinerea şi sâmbăta, şi că d-aia era damblagit şi încornorat de muiere, dar şi de râsul uliţei, că şi veacul ăsta e unul plin de veselie, de zbânţuială şi nici sfârşitul lumii nu-i aşa departe.

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Back to top button
Close
Close
WhatsApp chat