Iubirea e o pasăre cu ochii vineţi de la pumnii încasaţi, de la ghionturi, de la şipcile luate pe şale şi alergături peste gardurile gureşilor, după beţii lungi, până în miez de noapte, în ciocănit de ţambal, aoleooo, măi, nu este alinarea, ci întristarea vieţii, că nici apa nu e mai dulce ca răsuflarea caldă şi sacadată, simţită lângă ureche, adu vin, adu pelin, măi cârciumar, măi, că viaţa e o rolă de film vechi, dintr-un cinematograf prăfuit şi plin de şoareci, că aşa e şi inima mea, candrie şi plină de suspin, îi place să cânte, să tresalte şi să gonească nebuneşte după leliţe pufoase ca piersica, albe ca laptele şi coapte ca zeama de strugure, în octombrie, of, vinu-i rece, şi dorul nu trece, trece. E doar o boare de simţuri, un miros de leşie proaspătă, un gând tainic despre lumină şi despre curgerea timpului, câtă vreme viaţa este doar o sete cumplită şi permanentă. În ziua când a murit Gogu-frizerul, se scutura liliacul, soarele ba era rotund, ba oblic, iar aerul galben din jur se dilata continuu, tăiat cu briciul lui ruginit şi plin de firele scurtate ale zidarilor, ale acordeoniştilor antamaţi pe luni de zile, ale ciorditorilor de bâlci, de târguri sparte, ale adolescenţilor lungiţi de nări şi de perciuni de damful fustelor lungi, al bluzelor largi prin care doar floarea sfârcului de la ţâţe se putea ghici şi de cel al chiloţilor înfloraţi de broderii ciudate şi transparente, atârnând pe culmile fetelor tinere, ale împieliţatelor de femei cu sânge clocotitor sau ale babelor care îşi ascund încă poftele în batiste, precum bănuţii, haida, haida, haida, hăţ, am boală la părul creţ. Era cunoscut peste trei uliţe şi-o mahala mai încolo, căci, prin palmele lui cu degete lungi, cum le plac nevestelor sărite de prima tinereţe, trecuseră serii întregi de degeneraţi, de imberbi, de miliţieni spăşiţi, de băutori de ţoiuri umede pline cu secărică botezată, de cuţitari lindinoşi, de lăutari parfumaţi cu apă de flori de mac, ba chiar şi ceva procurori, dar şi un general bătrân şi cam troscangiu, cu piciorul drept pierdut pe la Odessa, căci nimeni nu mai mânuia, ca el, forfecele mirosind a gaz de lampă, cu atâta dexteritate, cu atâta vervă şi pasiune, iar, când se ivea ocazia, îmbălsămatul era ferchezuit tot de el, frezat sau dat cu gel ieftin, ca părul să-i stea dat pe spate, să vadă lumea cum decedatul a avut frunte mare, de intelectual, dar n-a avut noroc şi nici şcoală. În schimb, prin patul lui nu sunt încă fire de păr scurtate câte gemete au trecut, câte oftaturi, câte buze muşcate până la sânge, câte broboane calde de transpiraţie au curs, căci şi lui i-a plăcut să se zbată precum peştele, în aprilie. Of, of, dacă mor, nu-mi pare rău, ce-a iubit sufletul meu, căci Gogu-frizerul s-a stins demn, la vărsta lui săltată binişor, aşa cum îi şade bine unui bărbat, în timp ce lucra între picioarele unei codane fugite de-acasă, că avea şi ăsta o boală la pielea tânără, la sânul săltăreţ şi crud, la cariciul cu tuleie abia mijite, că d-aia, bietul om, în timp ce era plimbat prin colb, pe drumul fără durere şi fără întoarcere, scula încă îi mai stătea falnică, în pantaloni, săltată bine, că babele candrii îşi făceau cruci largi, până-n pământ, în vreme ce popa lua note lungi şi false, pe nas, despre veşnica pomenire a bâtrânului mânuitor de brici şi foarfece ruginite. Alaiul era nesfârşit, căci multe muieri, până la măritiş, au trecut prin patul lui mirosind a mosc şi-a lavandă, dar nu l-a plâns nimeni aşa cum a făcut-o fătuca aia care l-a dus pe drumul spre groapă cu poftele ei nesănătoase. Dricul se mişca agale, zgâlţâit de pietrele uliţei, au, deschide-te cimitir, că primeşti un trandafir, nu-l primeşti să înflorească, ci-l primeşti să putrezească, că şuroiau lacrimile fierbinţi pe obrajii rumeni, dar Gogu-frizerul, demn, scorţos ca un avocat de divorţuri, nici nu clipea, în vreme ce ţiganii-gropari se tot întrebau cum vor bate capacul la coşgiuc, să nu-l rănească pe bietul om, să-l profaneze, câtă vreme mândria şi bărbăţia lui stătea dreaptă şi tot la fel de ţeapănă ca şi el. A fost primul mort cunoscut peste ani care l-a sfidat pe unchiul Dumnezeu cu neobrăzarea lui, că, de atunci, nici o babă n-a mai avut linişte câtă vreme ăsta a pătruns, în biserică, lăudată fie viaţa lui, trecerea lui şi toată munca, veşnica lui pomenire, în acest fel, că până şi după moarte, Gogu-frizeru a fost tot tare, tot mândru şi tot nesatisfăcut. Candriele, matracucele, dezmăţatele şi-acum se întreabă dacă, până la urmă, bătrânul popă îşi făcea crucile alea dese doar pentru că aşa cere canonul sau pentru că nu mai văzuse o aşa neobrăzare, că o minune se poate întâmpla oricând, numai inima să-ţi fie deschisă s-o primească şi s-o aprecieze, Doamne, mare-ţi-e puterea, mi-ai luat toată averea, ai ascuns-o într-o groapă, urătă şi-ntunecată, căci, până la urmă, au aruncat un pled mai gros pe el, apoi au început să toarne pământul, căci n-a fost nici chip să pună capacul, l-a luat un cerşetor ciung care s-a tot plâns că are familie grea, să-l pună pe foc, sub pirostrii, la o oala cu fietură, eu de bine nu mă las, să fac la duşmani necaz.
Send an email
