Măi-măi, o tânără fată, cu părul buclat, eu te-aş iubi, copilă, părinţii nu mă lasă, că bun e vinul când mintea e odihnită şi aerul e dilatat, iar trupul amorţit de întunecime, în amurgul mirosind a piper, a grăsime groasă de vier şi-a pulpă de mânzat trecută prin ierburi şi prafuri şi gustată cât să se ducă vestea de mine,
măi cârciumar, măi, că şi ziua asta încărcată de viciu merge garnisită şi ferchezuită cu dulci clipe de desfătare, că numai hândelul de femeie pofticioasă e mai ispititor decât încântarea gurii cu pomeni îndestulătoare şi şpriţuri reci precum umbra arestului. Căci aşa se petrec veşniciile la umbra codoşlâcurilor şi încurcăturilor, cu vorbe piezişe şi cu multă zarvă, când orice cordău mai plin de smuceală şi învolburat la aşternut, e prilej de nenumărate ocări, căci e de la sine înţeles că femeia care nu-i potolită cu meşteşug şi cu iscusinţă, e ca popa fără burtă, adică n-are nici un farmec, tot acre, mofluze şi pline de otravă îi sunt nopţile, vorbele şi apucăturile. Au-au, s-a dus puiul de la mine, draga mea, tuturor le pare bine, că doar în moliciunea înserării ispitele încep să prindă viaţă şi să freamăte, dar n-am avut noroc, când şi clipa asta se măsoară în aşteptări, draga nenii, mă simţeam prea bine, mă simţeam ferice, of, of, la nenorocire, nici că mă gândeam, căci şi viaţa nu trebuie privită altfel decât ca o continuă desfătare de pulpe fierbinţi, de sâni însiropaţi şi plini de puf, ca piersica aguridă, când numai sărutul plescăitor şi pătimaş ne umple de farmec şi de savoare. Aşa era şi leliţa mea, dedată de timpuriu la scărpinat pufarina cu repeziciune, cu migală şi cât mai multă îndemânare, că şi viaţa trebuie petrecută în belşug şi cu patimă, cu înviorare şi mulţumire, cât să ne facă trecerea prin ani mai plină de intensitate şi de împlinire. Că şi vremurile sunt candrii, guriştii, scripcarii şi mângâietorii de clape trebuie cadorisiţi, cât să fie muzica mai plină de suspin şi de lamentări, căci şi vremea trebuie împodobită numai cu amintiri plăcute sufletului, măi, când uite-aşa aş vrea să mor, cu paharul lângă mine, adu vin, adu pelin, leliţă cârciumăreasă, ca să uităm de ziua aceasta care se scurge pe marginea şanţului precum cotoarbele luetice prin paturi de ginitori luaţi din dragoste şi pe datorie. Ce bărbăţel plin de zvâc şi vânjos a avut leliţa mea cu ochii lungiţi de desfătare ani la rând, dar asta până când, de nărav, de viciu şi de chin, măcinat de suferinţe nebănuite şi venite pe nesimţite precum trecerea anilor şi beţiile sau cumetriile, după stoarcerea strugurilor, a rămas biata matracucă să frece mosorul fărăr folos, când ăsta rămânea tot bleg, tot pleoştit şi lipsit de curiozitate, că bietul om se apucase să-şi facă gânduri dintre cele mai întunecate, că şi nevestica lui, până atunci veselă şi hărnicuţă, s-a apucat să-i facă traiul plin de amăreală, de dojanăşi căutându-i pricină din orice. Ah, omule cu supărare, spune mie ce te doare, că s-au dus zilele pline de înviorare şi înţelegere, au, tu n-ai nici o alinare, au-au-au, că bietul mufliu se tot stafidea la faţă şi mai mult mirosea a scândură de cimitir şi nicidecum să se mai oblojească, să se caute şi să se întremeze, iar hogeacul lor devenise prilej de vorbe şi de cleveteli, de vorbe şi răstălmăciri, când şi biata nesatisfăcută a descoperit, în sfârşit, că bărbaţii sunt cu mult mai numeroşi decât crezuse ea şi toţi capabili de pofte sănătoase, câtă vreme fie omul cât de scăpătat, tot e dornic de muiere şi d-ăsta găseşti din belşug şi berechet, cam câţi păduchi pe rogojină şi câte batiste asortate la-nmormântările cu şatif, fason şi cu dichis.
Send an email
