Să mulţumim acestui timp care cucernic ne suportă şi să îmbrăţişăm acest umăr plin de catifea şi de fierbinţeală care ne întunecă privirea şi ne umple sufletul de infinit nesaţ şi de patimă înverşunată. Mă vezi, mă vezi cum mă lepăd, ca de un păcat ruşinos, de amintirea ta, când nu mă mai pot tângui, nici nu mă mai pot constrânge şi nici nu mai am anii în care să lăcrimez bolnav şi timid,
iar dulceaţa acestei amieze e ca un fagure nou, ca un sân abia părguit, fraged, atâtător şi plin de sfială, draga mea, a-a-aoleo, că vreau să copleşesc acest chip, care zgârâie geamul oglinzii, uluit de trecerea prin ani şi de singurătatea cu care m-ai însoţit. Bu-bu-bui-bui, ah, că nu am aflat încă secretul prin care clipele pot încremeni, pot deveni dense, cleioase sau dure, dar nici nu ştiu de ce le pot îngropa adânc, precum melancoliile, când respiraţia devine şuierătoare ca un vânt subţire prin trestii puţine şi mici. Asta fac, asta fac, respir, cât încă aerul îmi este de ajuns şi cât mă pot bucura şi pot săruta acest asfinţit, molcom şi cu dulceaţă, ruşinat şi plin de saţietate, şi-n care mă scufund, adânc şi plin de mister, precum găleţile din vârful cumpenei, în fântânile seci şi schiloade, din câmpie. A-a-a, draga mea, cum mă întorc, împovărat de vremi, dar lepădat de angoase, de tulburare şi de dezgust, lipsit de prejudecăţi, de străduinţe şi de sclifoseală, când, iată, timpul se scurge neînduplecat, mofluz şi abulic, iar eu tot simt cum zumzăie sângele, cum curge năvalnic şi apăsător şi cum încă nu s-au inventat lacăte şi nici oprelişti pentru satisfacţia de a te fi cunoscut. Încă, da, încă mai am puterea să strig şi să cred că lumea abia aşteaptă să dănţuie şi să se dezechilibreze de-atâta învârteală prin comedii de bâlciuri sărace; încă tot cred, draga mea, că doar în somn murim şi că, murind, nu facem altceva decât să ne prelungim visul cu care ne îngreunăm prin viaţă. Că şi aburii dragostei, draga mea, a-a-aoleo, sunt cei care ne fac să credem că nu există limite, nici margini şi nici îngrădiri, când doar în vis încă îmi mai apari aidoma unei păsări pe care n-am lăsat-o să cânte. Când până şi această zi, când îmi pot pune privirile-n palmă, rănile, remuşcările şi neîmplinirile, e doar amintirea celei de ieri şi promisiunea celei de mâine, când aşteptarea nu face altceva decât să vină cu noi promisiuni şi-un noian de dorinţe, toate pline de indiferenţă şi-amorţire. Ce râu trece prin mine, şovăielnic şi mincinos, când doar geamul oglinzii reflectă adevărul şi când realitatea e un hoţ de nostalgii şi de reverie. Sunt bătrân şi urât şi mă cutremur cum timpul mă molfăie plictisit, stând pe-o rână. Aceste riduri pe care le vezi sunt semnele lăsate de amintirea ta, ah, draga mea, că mai bine era dacă nu te întâlneam şi dacă vremurile ar fi fost năuce şi drumurile pe cât de încurcate, pe atât de neştiute.
Send an email
