Arhiva

Cronica tragediilor mărunte – 18

Print Friendly, PDF & Email

Cine să se înfioare de verdele stins, precum pielea de guşter, când muzicile săltăreţe freamătă-n aerul dens, iar sufletul e tot ameţit, tot lung şi inima-n mine arde, cu-amar şi cu durere, aoleo, căci octombrie e un scamator grăbit, când vinul e tulbure şi-ndestulător, iar mintea devine mai lentă şi lingoarea coboară peste gânduri, ca un cearceaf soios, of, ce amar, ce jale e-n inimoara mea!

Că nu există limite şi nici oprelişti, ci doar dragostea ne face frumoşi şi înalţi, că te-am iubit pe tine şi totu’ e-n zadar, numai casa veneticului era azil de neoameni şi de neînţelegeri, de alergături, ţipete şi îndârjiri, de ţăcăneli şi de bătăi tot la fel de dese precum sunetul clopotului, pe vremea tuberculozei, că nu era săptămână să nu se işte vreun scandal, că şi babele şi matracucele, codoaşele şi deşelatele spuneau că erau aprinse din lucruri de nimica şi de mântuială, câtă vreme lumea e rea şi slobodă la gură, râzătoare şi plină de venin. Veneticul era om de oraş, lucra la fabrică, mecanic de utilaje grele, iar respectul răpciugilor şi-l câştigase cu anii adunaţi pe cartea de muncă, dovadă că-n vreme ce alţii vor sprijini colţurile şi şanţurile şi-şi vor molfăi danturile ştirbe cu pâine amară şi dată de silă, el va avea o bâtrâneţe pe cât de îndestulătoare, pe atât de liniştită. Nevasta îi era împlinită, iar pe prispă adunase şi doi mucoşi din primii ani ai tinereţii, când iubirea a fost mai aprinsă, iar cordeala se făcea năvalnic şi din zbaterile iureşe ale sângelui. Veneticul avea casa pusă la punct, avea fiertură-n oală, ţâncii i se duceau să fie şcoliţi şi nu învăţau, ca alţii, meserii riscante precum palmatul portofelelor sau nădirea fraierilor la jocuri măsluite, suflatul pe gâtul sticlei la birt sau, mai rău, să fie uşă de tribunale, ca martor în diferite pricini, la cine are buzunare mai largi. Ar fi fost mulţumire şi-armonie, a-a-aoleo, deschide-te fereastră şi-apari iubirea mea, numai că soacra îi era pe cât de acră, pe atât de otrăvită, văduvă de la colectivizare şi lipsită de plăcerile cărnii tot de-atunci, iar mintea i se stafidise precum dodoaşca, sângele îl avea stricat de neprimenire, iar răutatea, spuneau zarzavagioaicele, mitocancele, ţaţele, gaşperele, dar şi ne-mplinitele spuneau că i se putea scoate numai dacă i se taie, la miez de noapte, pielea de sub limbă sau dimprejurul sfârcurilor, să curgă stricăciunea din ea şi sufletul să i se însenineze, că şi amăraciunea schimonoseşte chipul, tulbură obiceiurile, iar mintea începe să se-nnegureze, să se cearnă şi să devină puţină şi fixă. Stau singurel în casă, oftând, zicând mereu, a-a-aoleo, că şi anii mei sunt aproape copţi şi zemoşi precum rodiile, căci te-am iubit pe tine şi totul e-n zadar, când tot cred că există linişte şi-un întreg orizont de-aşteptare mă cheamă să-i fiu părtaş şi să-i număr împlinirile, că, până la urmă, măsura tuturor lucrurilor e dată de scurgerea timpului, de legănatul în vânturile subţiri şi uscate, că nu poţi face altceva decât să te legeni prin vremi, ondulându-ţi trupul într-un dans aproape mimat, of!, numai dragostea să miroasă sălbatic a vizuină de lup, a iarbă de leac şi-a mlaştină şi temniţă grea. Că şi Dumnezeul, pe cât e de mare, pe atât e de singur şi de-nfrigurat, în cerul ăla al lui plin de răstămăciri şi de anxietate. Că aşa e şi la casa împlinită: nici nu zâmbea soarele, că venea şi acritura de soacră să se strâmbe şi să aducă ploi şi vijelii, încât bietul venetic ajunsese să se gândească fie să-şi pună picioarele la spinare şi s-apuce încotro o vedea cu ochii, fie să facă una mare şi să ajungă fie la ocnă, fie la balamuc, câtă vreme meliţa hoaştei îl toca mărunt şi pe dungă, că nici dumicatul nu-l mai putea înghiţi cum trebuie, îi cădea cu noduri şi cu ghionturi, că se trăsese bietul om la faţă şi la trup, iar ţandăra îi sărea din orice, că nu era chip să-i facă pe plac baborniţei, nici s-o mulţumească, nici s-o însenineze, iar ea se ţinea încă dreaptă, iar amărâtul îşi cam luase gândul că-i este pe-aproape sorocul şi s-o duce, draga nenii, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, aoleo, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Asta până într-o seară când, după ce a întârziat mai mult la birt, iar soaţa îi era plecată la băi, să se ungă cu noroi negru şi puturos, de reumatism, veneticul meu a uitat că are patul gol şi neîncălzit, însă inima i-a dat ghes să mai ciocnească un pahar, şi-ncă unul, că doar era pus pe vorbe multe şi mieroase şi cu chef de-mpăcare cu schimonosita de soacră, atâta vreme cât şi ea a tot dat-o cu secărică, cu vinişor slab şi dulce până la al doilea cântat al cocoşilor, cinstindu-se până târziu când minţile au început să le fugă şi să le joace feste că bietul venetic abia a doua zi, când s-a trezit în patul baborniţei, a fost săltat din pat cu miros de cafea adevărată, ca la boieri, cu ouă ochiuri şi cu cârnaţi prăjiţi şi ursturoiaţi şi cu soacra toată numai un zâmbet, îmbujorată şi stropită toată cu apă de flori de salcâm, radioasă şi plină de bunătate şi de înţelegere. Că, de-atunci, nu au mai fost vorbe grele în casa bietului om, iar lucrurile au intrat pe făgaşul firesc, căci şi bucuria şi liniştea căminului trebuie trăite şi ajutate să se înfiripe, măcar puţin, cât să le atingi cu geana, of, c-am dat zvon în mahala, Ileană, Ileană, c-o să fie nunta mea.

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close
Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker
WhatsApp WhatsApp