Arhiva

Cronica tragediilor mărunte – 16

image_pdfimage_print

La şalul cel negru, iubeam cu dulceaţă, când picură stelele pe clapele unui acordeon dogit, of, of, draga nenii, şi n-am nici bani, nici casă, că unul era scamatorul de bâlciuri, de chermeze, de nunţi şi de sfârşituri de săptămână, când vânzători de loturi, de căldări, alviţarii, restul bombonarilor,

geamgiii, cirozaţii, tebecistele, babele lindinoase, scorpiile, sărăciile, ţuicarii, chefliii, mujicii, orfanii, virginele, violatele, văduvele colectivizării, dar şi puţarii, dogarii, palmatorii de portofele, unii mai candrii decât alţii, se adunau la uliţa mare, foaie verde sălcioară, nici o frunză nu-i amară, a-a-a, la amiază, când soarele topeşte iritarea, iar plictisul încearcă să se instaleze comod, iar rapandula scotea, de pe sub mâneci, de prin buzunare, de pe sub cămaşă, de la urechi, din nas, de mă doare inima, a-a-a, felurile şaluri şi colorate divers, purumbei rotaţi, iepuri de prăsilă, dame de pică, bile şi mingiuţe, dar mai ales avea un dar nebănuit şi aducător de beneficii, câtă vreme tot cu iuţeală de mână, făcea să dispară bancnotele mari şi mici, dar şi mărunţişul, chiar dacă era legat cu cinci noduri, ascuns în batistă şi băgat la ştemeleag sau la pufarină, of, of, mamă, dor de mamă. Aşa se duce veacul, în scârţ şi-n sictir, draga mea, măi, cu voie-bună, cu zbânţuială şi-alergături peste garduri, cu certuri, cu treceri prin aşternuturi de mândre cu pulpe fierbinţi, în săruturi şi-n lacrimi, a-a-aoleo, măi, măi, căci timpul încă mai are răbdare, iar lumea pestriţă trebuie tratată cu înţelegere şi cu compasiune, cu seninătate şi cu afecţiune, căci aidoma ei sunt şi eu şi mă port buimac şi cu nesaţ sorb fiecare picătură din vremea care mi-a mai rămas şi de care mă bucur din tot sufletul, mândro, că mai căpiat ca acum am fost doar în clipa când am conştientizat că nu există răni, ci numai semne care ne vin din ani şi că amintirea e doar un miros persistent de vanilie, de tabac, de cerneluri ieftine şi de semne prăfuite de carte. Scamatorul meu trăitor din trucuri ieftine, care mai reuşea să încânte copiii, paparudele şi prostimea, mai era invitat pe la aniversări, pe la cununii şi botezuri, drept antren sau în timpul când lăutarii asudaţi se mai răcoreau cu un pahar aburit de vin tămâios sau alb şi dulce, făcând, pe rând, să dispară ceasuri şi tabachere, cercei din aur calp şi inele de logodnă din argint moale, brăţări şi inele, tacâmuri şi în general cam tot ce se găsea şi credea de cuviinţă că poate valorifica în schimbul a doi-trei gologani, cât să-i ajungă şi să-şi umple burta sau să se ducă acasă, la matracucă, cu o felie de parizer năclăită de soia, o bucată de caş, nişte urdă, un antricot de viţel, o fleică sau o butelcuţă de untdelemn, de sirop de zmeură stins în sifon, căci scamatorul ducea trai greu şi babele sonate spuneau că pe cât era de iute de mână, pe atât era de stins, că nu mai făcea faţă în pat şi că, la culcare, se întorcea cu spatele, sforâind pe dungă, în vreme ce simandicoasa se frământa singură de poftă, când el dormea ca un buştean ud şi trecut. A răbdat biata femeie o vară întreagă până când a fost prinsă că-şi scărmăna dodoaşca, pe sub streşini, pe la miezul nopţii, cu un holtei mai verde decât ea cu vreo două decenii, că şi sângele tânăr năclăieşte mintea de femeie coaptă, iar o astfel de coropişniţă nu e numai alungită de lingoare, dar ştie să preţuiască fiecare clipă când dragostea explodează ca un furuncul copt. A aflat şi vânzătorul de trucuri şi de magii şi atunci s-a hotăr’t şi el să-şi pună la bătaie toată îndemânarea şi tot talentul deprins prin târguri şi pe la circarii de bâlciuri de toamnă, aşa că a mai făcut o ultimă mare magie, de care s-a minunat toată mahalaua, căci nevastă-sa a dispărut peste noapte, cât ai bate din palme şi-ai pocni din degeete, dar nici miliţienii n-a fost chip să-l dovedească şi să-l lege, deşi spurcăciunile de meliţe îl tot dădeau lovit în inimă şi c-a îngropat-o sub caisul din curte, că d-aia a avut şi el, ca neomul, ograda săpată în octombrie, când nucii o iau razna, iar culoarea frunzişului ademeneşte nevrozele şi vorbele fără şir, a-a-aoleo, deşi el a spus şi tare că nu ştie nimic de ea şi că, sătulă de neîndestulare, şi-a luat lumea în cap, că şi pământul e fără capăt şi-i loc pentru orice inimă care încă mai e năucă şi bate, în ciocănit de ţambal, în ritmul dragostei.

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Back to top button
Close
Close
WhatsApp chat