În satul Înfrăţirea, situat la sud de Dor Mărunt, cale de vreo câţiva kilometri, spre inima câmpiei, toată lumea ştie unde stă „amărâta”. Cum ne iese în cale un suflet de om, aflăm imediat că stă pe strada lui Mitică Ciobanu, asta dacă ştim pe unde vine. „Imediat! Haideţi că v-arat eu.”
Băutură de la nuntă
Aşa ca pornim alene, vreo trei colţuri, dincolo de strada Speranţei. Trecem şi de strada Delfinului, iar interlocutoarea noastră, Costache Măndica, râde când o întrebăm dacă a văzut vreodată un astfel de mamifer pe la ea prin ogradă. „Da, numai delfini avem p-aicea”. Femeia poartă cu grijă, în mâini, o ceaşcă cu zahăr. Dedesubt, ne spune, are cafea, zahărul fiind deasupra. Deşi e sărit de ora 9:00, spune ca abia acum are de gând să stea în fata ibricului. „Eee, asta e a doua cafea pe ziua de azi. Sunt trezită de dimineaţa”. Nu avem habar de ce, dar n-o credem. Cum trecem de strada Delfinului, o întrebăm dacă primarul, Ion Niţulică, nu este cumva şi el vreun pinguin. „Primarul?!”, se miră aceasta. Apoi scoate acelaşi sunet care, ne dăm noi seama, îl foloseşte în mod frecvent: „Eee, dă-l dracu’!” Ne explică faptul că, de patru zile, primarul din Dor Marunt umblă numai cu băutură. „Eee, dă-l dracu’! I-a rămas băutură de la nuntă. Şi o dă la proşti, aicea, ca să-l voteze”. De fel, e din Dragoş Vodă. Nu ne mai dă şi alte amănunte căci trecem şi de strada Minerului, fix din Înfrăţirea. Măndica nici d-ăştia n-a vazut. „Eee, avem de toate. Avem şi mineri!” Minerul ăsta, ca idee, sapă la primărie! Vorbăreaţa ne explică şi modul de trai de prin zonă. „Multă lume se duce la furat”. Adică, pe la miez de noapte, când foamea e mai intensă şi somnul mai dulce, ăia mai saracuţii mai dau iama prin curţile gospodarilor. Dar nu ştim ce anume e de furat prin sat, că multe arii n-au nici gard. Înfrăţirea numără cam 200 de suflete si vreo 70 de fumuri. Acum, că au înflorit până şi salcâmii, satul e tot verde, ca un ochi de vrăjitoare nebună. Măndica e de acord cu noi că ăia care mai sar gardul ălora mai harnicuţi nu fură de prin sat, ci din localităţile învecinate. „Păi nu fură de la primar?” Râde de-i sare zahărul din ceaşcă. „Cum să fure de la primar?! Ăla fură de la noi!” Şi ne şi spune de ce Ion Niţulică nu e băiat bun: „Eee, dă-l dracu’ de nebun, că n-a făcut nimic”. Ea, că tot vin alegerile, o să-l voteze pe Ion Iacomi. Ştie ea de ce. Nu că n-a fost invitată la nuntă, ci pentru că actualul primar e prea bandit. Ăsta, săptămâna trecută, a jucat la nunta fiului său, dar Măndica n-a fost invitată. E drept, nici nu s-ar fi dus: „Nici dacă mă dădea’ banii afară din casă nu mă duceam”. Nu s-ar fi dus nici ca naşă şi nici dacă ar fi fost invitată fără să dea dar. Nu vrea sa-i ureze primarului absolut nimic. „Nu, nu. Eee, dă-l dracu’, nici nu vreau să aud de el”. Tot ce vrea e ca acesta să-i mănânce loboda.
Pâinea dintre câlţi
În sat, sunt două magazine. Se mănâncă, de regulă, ce aduc comercianţii. Banii provin de la munca cu ziua. Iar o zi de muncă, la Înfrăţirea, e 50 de lei. Ajungem şi la „amărâta”. Măndica ştie ce e cu ea: „E vai de mama ei!”. „Amărâta”, mai precis Chioreanu Ştefania, are 6 copii. Fata cea mare, aflăm, e măritată. Ceilalţi sunt copăcei. Locuiesc de-a valma într-un bordei. E drept, e acoperit cu ţiglă, dar coteţul e făcut din lut bătut. Are două încăperi, una de doi metri pătraţi, care e şi dormitor, pentru copilul cel mare, care e în clasa a III-a, dar şi bucătărie. Urmează, apoi, camera propriu-zisă, unde stă înghesuit un pat cu arcurile sărite. Lângă acesta, pe o laviţă plina cu bulendre, un televizor color arată mira. O luam la rost pe femeie, dar aceasta râde de parca tocmai ce-a lovit-o fericirea. Ne spune că face bine, aşa că e rândul nostru să ne arătăm uimiţi. „Eee, o imităm pe Măndica, faci bine de nu mai poţi!”. Suntem înconjuraţi de copii, vreo 3-4. Cel mai săltat, poreclit Grasu’, are în mână un cuţit. Are blugi pe el, tăiaţi din dreptul genunchilor. Sunt strânşi, în jurul brâului, c-o sfoară. Îl căutăm pe cuţitar de chiloţi, dar se retrage ruşinat. N-are. Ne spune şi ce face cu cuţitul: în spatele bordeiului, execută operaţiunea de curăţat cartofi. Ştefania e în picioarele goale, fiindcă i s-au învăţat tălpile cu pământul. De peste gard, dintr-o curte vecină, o altă femeie se-apucă să urle la noi. Ne tot strigă să n-o ajutăm pe „amărâtă”, că banii se duc pe băutură. „Poftiţi înăuntru”. Primarul Niţulică n-a fost niciodată la ea. În faţa tindei, ca omul gospodar, a pus foc la arcurile unei dormeze înghesuite de câlţi. Câlţii ard cu o flacără moale. Pentru azi, arcurile alea sunt banii de pâine. Are bărbat, normal, care e cioban la Lili al lui Spulber. Îşi dă seama că habar n-avem cine e ăsta. Soţul vine seara şi, după cum are bătătura plină de mucoşi, cam realizăm ce activitate importantă desfăşoară acesta în gospodărie. Doar e stâlpul familiei! Ştefania ne explică de ce are atâţia copii. Nu că i-ar plăcea procesul, ci pentru că-şi iubeşte soţul. Lui Niţulică, primarului, vrea să-i spunem că ar fi bine să se mai uite şi-n ochii oamenilor, dar nu numai în zilele de alegeri, pentru că e mult chin şi sunt şi multe lipsuri. Ea îl ştie mai bine pe Ion Iacomi. „E mai bun”. Iacomi a trecut pe la ea, până în Paşte. I-a adus cozonaci, vin şi cafea, pentru că aşa i-a cazut la pachet. I-a lasat şi bani de cheltuială.
Treziţi înaintea Soarelui
Femeia ne pofteşte în casă, scuzându-se că e deranj. De peste drum, nervoasa care urlă de peste gard, se apucă sa strige disperată: „Băăă, nu intra, ca te umplii de păduchi”. În bucătărie, unde doarme Grasu’, e şi o plită. Tigaia de prajit cartofi e pusă deja pe ochi. Numărăm şi 4 ceşti. Trebuie să stăm cocoşaţi, cât să nu dăm cu capul de tavan. E cum nu se poate de bine! În „dormitor”, pe dormeza cu arcurile sărite, e şi cel mai proaspăt membru al familiei, o fetiţă de ţâţă, Alexandra Mihaela. Un alt mucos, cu gura pâna la urechi, o îmbrăţişează afectuos, după care o pupă cu zgomot. Televizorul merge cât să fie lumină, căci nu prinde nici un program. Cât a fost plătit cardul, Ştefania urmărea „Mireasă pentru fiul meu”, dar şi „Ochiul din umbră”. Intervine şi Grasu’. Lui îi place emisiunea „Iubiri secrete”. Grasu’ se duce şi la şcoală, dar de la ora 10:00. Are ceva cărţi, dar caiete… Scrie nu cu degetul, ci cu un creion, dar nu ştim pe ce anume. Înăuntru, gazda noastră ne explică: „Asta e sala, unde doarme băiatul cel mare”. Astăzi, normal, vor mânca, dimineaţa, la prânz şi seara, cartofi. Ştefania ne spune ca a avut un sac, dar acuma a cam ajuns la fundul lui. Pare să nu-i pese. Soţul, care e cioban, câştigă 350 de lei. La acest venit, se mai adaugă şi alocaţiile copiilor, ceva peste 100 de lei. Ne explică şi cum se doarme seara. În „sală” dorm doi copii, iar pe dormeză visează ea, soţul-ciobanul, dar şi alţi trei ţânci. Când si când, se mai iubesc cu foc. Au avut şi porc, dar l-au tăiat la Crăciun. A mai rămas din el ceva untură. „Sărăcie, nene, sărăcie!” Vine şi scandalagioaica de peste gard. E arţăgoasă rău. „Dacă are tot locul ăsta, de ce nu dă cu sapa? Ia întrebaţi-o ce face toata ziua!” Dar o potolim, căci intuim cam ce face „amărâta”, câtă vreme a ajuns la al 6-lea copil. Se domoleşte şi femeia cu gura-mare. Ne spune ca nu sunt uitaţi de Dumnezeu, căci şi acesta se uită la ăia care se trezesc mai înaintea Soarelui.
Grajdul cu picioarele fracturate
Scandalagioaica ne cere să mergem mai la vale, cale de două case, cât să vedem un alt caz. Vrea să ne arate un alt om, dat afară din odaie. „Nu trebuie să-mi daţi nimic!” Nu vrea s-o ajutăm cu ceva câtă vreme spune că nu are nevoie de nimica. Mergem pe şleau, înconjuraţi de muieri, aşa că le cerem să ne spună cum e primarul. Măndica, şi ea pornită în pas vioi, ştie ea ceva de ne tot repetă: „Pe primar, eu îl dau dracu’!” Scandalagioaica, tanti Florica, după cum o cunoaşte satul, explică faptul că ea n-a avut niciodată treabă cu primăria. Când întrebăm, rapid, dacă primăria, în schimb, a avut vreo treabă cu sătenii, reuşim să-i închidem gura. „Cel mai bun prieten al nostru este primarul de la oraş, din Lehliu”. În curte la scandalagioaică, acum potolită, ne întâmpină 3 căţei, toţi veseli. „Şi Ion Iacomi e băiat bun”. Suntem conduşi la grajd, unde, ni se spune, este adăpostit un tânăr, cu ambele picioare fracturate. „A fost dat afară din spital”. Şi ne explică şi ce este cu el: n-are bani de medicamente, de nimica. Pârvu Georgeta, în vârstă de 22 de ani, cu burta dospită, se bagă în seamă cu femeile mai trecute, „Pe primar nu l-am văzut de la votarea trecută”. Geta, gravidă pentru prima oară, zâmbindu-ne complice, ne spune că aşteaptă un băieţel. Are soţul dus cu ziua, lucrează în construcţii. Reuşim să pătrundem şi în grajd. „Da, că vă duceţi numai la ăia puturoşii. Când se mută umbra pe partea aia, vine pe partea aia”. E curat în odaia situată în grajd. E un pat în încăpere, dar şi un televizor. Tînărul, gipsat, cu tijă în piciorul stâng, se uită să vadă ce s-a mai întâmplat cu prinţul Jumang, pe TVR. „N-are nici un ban, n-are nimica!” Şi-a rupt picioarele când a fost prins de o motofreză, la domnul Ciulică, de la Lehliu. Abia se poate deplasa până la umblătoare. Îl cheamă Velicu Dumitru, cunoscut drept Titel al lui Bâzdâc. Ar vrea ca Niţulică să-i facă un ajutor, cât să-şi cumpere şi el nişte calmante. Stă în grajd, cu picioarele rupte, de o lună şi jumătate. Îl mai ajută tanti Florica, femeia cu gura mare. Pentru azi, i-a adus o farfurie cu ciorbă de ce-o fi. S-ar bucura ca, în iunie, Ion Iacomi să iasă primar, că vorbeşte altfel cu oamenii şi nici nu stă băţ la volan, când trece cu maşina. Nu ştie de ce Ion Niţulică nu i-a adus şi lui doi cârnaţi, de la nunta care a avut-o săptămâna trecută. „Nu sunt eu omul să mă duc să cer”. Ziua, durerile sunt mai potolite. Mai rău e noaptea. Stă în grajd fiindcă, după ce l-a văzut cu picioarele rupte, frate-său l-a gonit de pe bătătură. Dar nu pentru că aşa a vrut el, ci de gura femeii. Prinţul Jumang, după cum vedem noi, e furios, se tot răţoieşte din televizorul alb-negru.Tot ce vrea e ca Ion Iacomi să treacă pe la el. „Domnul Ion să treacă”.
Tescovină din haine vechi
În sat, se trăieşte după sistemul tu azi vii la mine şi munceşti, că mâine vin eu la tine. Cum ar veni, nimeni nu face nici o afacere, câtă vreme banii se mută dintr-o mână în alta şi toţi ajung la cei doi comercianţi care au magazine în sat. Munca înseamnă dusul vacii pe marginea şanţului. Dar şi tăiatul la vie. Nu se aruncă nimic. Hainele vechi sunt duse în fundul ariei şi păstrate până e vremea de făcut tescovina. Sunt puse la foc mic, sub cazanul de făcut ţuică. Bulendrele sunt aduse de comercianţi şi cumpărate cu 5 lei sacul. Ce nu e bun, la foc! La fel şi nuielele sau cocenii. La Înfrăţirea, ceva mai sus, e şi biserica, dar popa,care se respectă, e navetist, vine de la Bucureşti. Câştigă 400 de lei noi la o înmormântare. Doar copârşeul să fie din lemne ude, unde moartea nu ajunge! Nu ştim dacă lăcaşul de cult este pe strada Veseliei, dar n-am văzut aici cine ştie ce bucurii. „E o veselie de te doare burta de foame!” Înţelegem că ăla care dă cu sapa are ce pune pe masă. Dar mai mult are ce pune la teşcherea ăla care dă cu vastu’. „Da, aşa face primarul nostru”. După care, normal, Măndica ne spune refrenul: „Eee, mai dă-l dracu’!” La plecare, dăm şi peste un şanţ plin cu cânepă. Femeile, imediat, ştiu că poate fi folosită cât să dai ochii peste cap. „Am la d-asta în fundul grădinii, e-hei, dac-aş şti cum să fac droguri din ea, m-aş pricopsi”. Aşa că dăm noi reţeta: cânepa se toaca marunt, se usucă, dupa care se amestecă cu tutunul de la ţigară şi gata jointul. „Sunt canalele pline. Dacă aş şti cum se face, m-aş umple de bani!” Ceva mai încolo, ieşit la poartă, pe canapea, Costache Gheorghe, zis şi Croitoru, ştie şi el că şi femeile sunt periculoase. Are o mulţime de ani, mai precis 74, dar şi unul dintre pricioare rupte. Şi el are tijă. Nu mai ştie ce să facă. Se tot uită în spate, unde, în arie, are o casă care stă să cadă. E învelită cu coceni, ca pe vremea războiului. De la actualul primar, n-ar vrea altceva decât trei legături de şipcă. Dar ne spune că nu-şi face mari speranţe c-ar putea primi aşa ceva. Vrea şipca pentru a-şi modifica gardul. Niţulică, înţelegem, a fost băiat bun, dar pentru el. Nu are babă. Stă singur, ziua la canapea, iar noaptea – la dormitor. Via o are săpată de o femeie care-l mai ajută. Îi e drag de ea, pentru că merge mai uşor, chit că este amestecătură.
Două căni de carne
La şcoală, în centrul comunei, nu e larmă. Câţiva elevi se chinuie să şteargă, de pe peretele din lateral, un grafitti rural: „Ardei umplut cu întuneric”. Învăţătoarea, tânără şi cu zâmbet larg, ne spune că e din sat. O cheamă Tănase Cătălina. După ce a fost pe la şcoli, s-a întors în inima Bărăganului, să-i înveţe pe copii alfabetul. „Am copilărit aici. M-am întors unde-mi era locul”. Spune că se simte bine aici. Şcoala are termopane şi sobe vechi, dar nu are apă curentă. Din tavan, se vede că, atunci când plouă, picură direct peste abecedare. Tănase Cătălina nu mai ştie când l-a văzut pe primar. În clasă, aşezaţi pe trei rânduri şi patru banci, în dreapta sunt elevii de clasa întâi. Pe rândul de la fereastră, sunt cei din clasa a III-a. „Bună-ziuuuaaa!”, ne întâmpină învăţăceii. Ştiu şi ei că primarul a fost în nuntă, dar nu au habar dacă vor să-i ureze casă de piatră sau casă de tule. În catalog, ne uităm, abundă „F.B.”. La şcoala din Înfrăţirea, învaţă cam 50 de copii. Iar învăţătoarea Tănase Cătălina îi caracterizează rapid: „Să ştiţi că sunt foarte isteţi!” Ştie că satul e amărât şi că tot ce-şi doresc cei mici este să poată pleca, peste ani, de aici. În bancă, Mihăiţă se uită speriat la noi. Îl întrebăm ce-a mâncat, iar răspunsul vine după multe ezitări şi după ce se scormoneşte atent prin memorie. Se află în faţa unui test extrem de important: „Carne”. Lângă el, îmbrăcată cu un tricou portocaliu, o altă colegă vrea să ne spună şi ea ce-a mâncat: „Tocană”. Ştiţi ce fel de tocană a mâncat?! „De carne”. Mai în lateral, Mihai, zis Chinezu, a mâncat, în schimb, cartofi. Tot cu carne, evident. Ştiţi câţi carofi cu carne a mâncat Mihai, zis Chinezu? Două căni! Învăţătoarea, radiind bunătate, îi priveşte cu drag. La uşa clasei, propriul său copil, Darius Georgian, vine cu pachetul denumit pompos „Programul cornul şi laptele”. Laptele e-n termen, dar cornul, care, de fapt, e o napolitană cu aromă de vanilie, făcută pe la Roşiorii de Vede, are termenul de garanţie expirat de două săptămâni. Tot ce vor elevii e să vină Moş-Crăciun, dacă se poate în fiecare zi. Toaletele sunt curăţele, însă chiuvetele sunt doar de formă. Elevii vin cu apă de-acasă, asta dacă nu vor să li se usuce gura de sete. Tot e bine, măcar că dacă la şcoala din Înfrăţirea nu e apă, atâta timp cât la primărie curge numai lapte şi miere. Numai gazda noastră, învăţătoarea cu privirea senină, ne tot spune că satul e unul vechi, cam de pe vremea lui Carol. Înainte, se numea Domniţa Maria. Iar, azi, copiii vor face recapitulare.
Năduf peste sat
Biserica e închisă şi oamenii sunt din ce în ce mai rari, pe la porţi. Amiaza se apropie cu paşi repezi, iar năduful pune stăpânire pe sat. Abia la plecare, vening agale, Ion Tudor, care e băiatul lui Costică Ţapul, poartă sapa pe umăr. Vine, normal, de la vie şi nu ştie să ne spună dacă ţine la ea mai mult ca la nevastă. Râde căci, spune el, are grijă de vie ca să aibă copiii de unde mânca struguri. Pe primar, normal, nici el nu l-a văzut, nu mai ştie de când. Ridică din umeri a neputinţă. „Bate vântu’, tată, bate vântu’!” La plecare, ne spune că tot ce vrea e ca primarul Niţulică să mai stea şi pe-acasă, că prea şi-a umflat buzunarele. Aşa ştie el. Soarele, tot mai arzător, muşcă din corcoduşii cu fructele răsărite cât un sfârc de muiere tânără.
