Arhiva

Alienarea iepurelui de stepă – 1,2

image_pdfimage_print

Mama spală pe jos. Stă în genunchi și freacă podeaua. Podeaua râde. Își arată dinții, ca să-i văd eu cât sunt de albi. Sunt ca napii-porcești, când abia sunt scoși din pământ. Scuipi pe ei și, cu mâneca, îndepărtezi pământul. Apoi muști. Muști iepurește, adică numai cu dinții din față, care se numesc incisivi, cât să îndepărtezi coaja, până dai de miezul dulceag. Și-i mănânci așa, cât de mulți poți, până ți se umflă burta. Ca o tobă. Bum-bum, pam-pam, să-ți dau un diazepam! Nenea doctorul se uită la mine și râde. Râde și mama. Râde și Borderlina. Râde numai ea știe de ce. Se oprește din legănat și mă fixează. Suli, azi nu mi-ai adus-o pe Karina. Și are dreptate, azi nu am ieșit din pavilion. Am rămas în fața televizorului. Televizorul ăsta e un fel de cutie cu un geam în față, prin care vezi niște oameni, cam la fel ca noi, dar mici, mici de tot, care vorbesc în neștire. Televizorul are un cablu care trebuie băgat în niște găuri, din perete. Găurile alea se numesc priză. De-acolo vin omuleții din televizor. Spun cam tot ce le trece prin cap. Se vede treaba că și ei au răcit la creier, ca toți ceilalți oameni care sunt internați aici. După cum știți, se află în plină construcție o modernă magistrală rutieră, turuie unul, pe un ton grav. Apoi pe geamul cutiei apar alți omuleți, ca de jucărie, cărând lopeți, tot de jucărie. Și sunt foarte bucuroși că fac lucrul ăsta. E unică în țara noastră și va uni județele Sibiu și Argeș, direct peste masivul Făgărașului, trecând dincolo de cota 2000.
Bănuiesc că nenea doctorul e cel care știe cum pot trăi piticii ăia în cutia aia de lemn. N-are cum să nu știe, el e cel mai deștept dintre toți. E mai deștept decât un primar sau decât un milițian. Și se vede asta după degete. Le are lungi, lungi de tot, ca un vrăjitor. Pe când primarul are degete scurte, cu care poate străpunge aerul. Îl poate separa. Dar un vrăjitor îl poate face să dispară. Definitiv. Și nenea milițianul are degetele tot scurte, dar asta doar pentru că au uitat să mai crească. Și eu voi avea degete scurte, pentru că am obiceiul să le rod, începând de la unghii. Dacă o să mai fac mult timp așa ceva, o să rămân fără ele. Voi fi un om care va avea numai podul palmei, iar degetele îmi vor crește, în continuare, în burtă. Da-da, Suli, mă ceartă doctorul, așa o să pățești! Dar nu-l iau în seamă. Mă gândesc că și omuleții ăia din cutia aia care se numește televizor au un câmp, pe care cultivă napi-porcești. Ca să aibă și ei ce mânca. Se-apucă să-i planteze primăvara, cât mai devreme. Mai târziu, napii vor crește înalți cât o locomotivă. Vor face flori galbene, care se vor uita după Soare, cât e ziua de lungă. Se vor uita după el și-i vor arăta incisivii, ca să bage bine la cap că și el e tot un nap-porcesc. Cum ar veni, dacă-l ștergi cu mâneca și-i îndepărtezi coaja, îl poți mânca până-ți plesnește burta.
Mama a terminat de spălat în salonul de zi. Acum e pe hol, tot în genunchi. Stoarce cârpa într-o găleată metalică. Hârș-hârș, se aude cum este tras fundul găleții pe ciment. Trebuie să fie curat în tot spitalul, mai ales pe jos. Lună să văd, făi femeie! Iar femeia, care este mama, știe să facă să lucească cimentul. După ce-l spală mama, acesta se poate duce la culcare, în așternuturi proaspete, atât este de curat. Iar mama este foarte ascultătoare. Face tot ce-i spune directorul. Mai târziu, nu va mai spăla pe jos, ci va fi angajată la bucătărie. Așa crede ea. Acolo, va face mâncare atât de multă că va rămâne destulă cât să-mi dea și mie o porție. Va face orez, care e un fel de grâu, dar de culoare albă. Va face fasole. Sau mâncare de cartofi, cartofii fiind cea mai bună carne care a existat vreodată. Iar eu o să primesc o farfurie uriașă cu mâncare de cartofi, plină de sos. Cum nu mai am degete, o să mănânc direct cu podul palmei. Și-o să întind în sosul ăla un sac întreg de napi-porcești. Hap-hap, o să fiu sătul până la învierea morților sau chiar mai târziu. Însă Borderlina nu mă crede. Nu-nu, vorbește ea, tot din degetele care seamănă cu ale doctorului, sunt lungi și subțiri, nu o să te saturi niciodată, Suli. Dacă ție nu-ți este foame, îi va fi umbrei tale, și e același lucru. Și are dreptate: umbra mea nu a mâncat niciodată. E tristă de parcă a răcit la creier. Bum-bum, pam-pam, să-ți dau un diazepam! Apoi mă repede: Să mi-o aduci pe Karina, auzi? O vreau pe Karina! Și i-o aduc. Totdeauna o ascund sub scară, unde-și ține mama cârpele cu care spală pe jos. Karina încă e trează, așa că facem liniște în salon. Șșt, micuța trebuie să doarmă! Apoi o alintă: Fetița mea, fetița mea. În schimb, fetița ei stă ghemuită cu genunchii la gură. Un smoc de paie îi iese de sub părul lung. Privește fix, cu un singur ochi, făcut dintr-un nasture albastru. Și țipă când nenea doctorul își pregătește injecția cu Thorazine.

 

Sperietorile pot merge pe ape deși, în câmpie, nu sunt mări, ci doar băltoace unde abia poate crește o mână de stuf. Stuful ăsta e un fel de ciuf pe care-l face gârla, dar numai când e veselă. Iar gârla e veselă doar dacă vede câte o sperietoare cum își dă jos hainele și se pregătește să se îmbăieze pe tălpi. Fleoșc-fleoșc, se aude cum calcă sperietoarea pe ape. Iar gârla râde. Mă uit și eu la ea și devin la fel de fericit. Gârlă, gârlă, cu pielea ca de șopârlă, fă un stuf, ca un ciuf! Dacă stuful ia foc, în jur începe să miroasă a lișițe. Dacă doar vine seceta, stuful se usucă. Și se usucă până când începe să semene cu un suflet de om. Căci oamenii au numai și numai suflete uscate de arșiță, peste care trag ivăre. Poc-poc!, tot auzi cum oamenii își trântesc ferestrele și ușile de peste suflet, apoi cum sunt trase zăvoarele, vrr! Să nu vină alții și să-l vadă. Bă, ce suflet bătrân ai! Ce obosit e!
Mama a rămas să măture prin fața pavilionului. Are la ea o mână de nuiele și ridică tot praful de pe alee. Are grijă, însă, ca frunzele să fie adunate în grămăjoare. Una-cinci-trei. Grămăjoarele sunt cuiburi de unde au fugit berzele, când au fost cuprinse de urât. Iar mama o să le dea foc. Frunzele căzute sunt tot un ciuf, dar care-i făcut de plopi. Pe lângă frunze, plopii mai fac și ciori. Când cad, frunzele vin pe pământ, iar ciorile se duc în cer. Iar treaba mamei e să adune numai frunzele. Și praful. Dacă ar fi nevoită să adune și ciorile, ar însemna să măture prin nori.
Frunzele ard cu un fum gros. Abia dacă merg pe vârfuri, atât de greu ard. Iar fumul se transormă în bare de fier și se așează, cuminte, în dreptul ferestrelor de la fiecare salon. În spatele lor, sunt numai și numai sperietori care au călcat pe ape și au făcut gârlele fericite. Iar eu mă plimb pe holuri și bat la fiecare ușă. Sperietoare, ești acolo? Sperietoarea tace. Are ivăre grele trase peste suflet. Îmi fac mâna tot mai subțire să pot pătrunde cu ea pe sub tocul ușii, cât să pot gâdila sperietoarea. Râzi, mogâldeață, că îți dau dulceață! Dar tot nu vrea. E încruntată și tot ce vrea este să fie lăsată în pace. Pleacă, omule rău, de la ușa mea! Dar tot nu mă las. Nea Mircea, vin rușii! Mă uit pe gaura cheii și văd cum momâia se îngrozește. Se chircește-ntr-un colț și murmură: Eu sunt în lumină, / Eu sunt în lumină, / Sunt în lumina vieţii! Dar în jur e numai întuneric. Așa că-i strig: Vreau să-ți văd sufletul, nea Mircea! El se chircește și mai tare și-și strânge, de jur-împrejur, halatul. Iar halatul nu este altceva decât un ivăr. Hâârș!, se aude cum este tras peste suflet. Și mă vede și mama: Suli, lasă omul în pace! Fugi și te joacă afară! Dar eu n-o ascult. Mă strecor pe lângă celelalte uși și ciocăn, cât pot de încet, în fiecare. De dincolo, se aud sperietorile cum calcă pe ape.
Sar într-un picior și număr: unu-doi-nouă-patru-șapte! Deci sunt șapte camere de o parte și de alta a holului. Și miroase de te înțeapă la nas, căci mama a și spălat pe jos. Mai întâi a măturat cu mâna aia de nuiele, după care a înmuiat șomoiogul în găleata plină cu petrosin și a șters podeaua cât se poate de bine. Acum, holul miroase ca un tractor. Și lucește. Tractorul ăsta e un fel de mașină cu care poți trece peste șinele de cale ferată. Dacă treci când vine acceleratul, fie te transformi în frunze de plopi și vine mama și te strânge în grămăjoare, fie te transformi în ciori și cazi direct în cer, unde nimeni nu-ți mai poate da foc. Cu tractorul, însă, poți trece și prin canal, așa cum este cel de la marginea satului. Este plin-ochi cu apă și e la fel de adânc precum o fântână. Iar tu ești un om care are ivăre trase peste suflet și te plimbi, pe-acolo, cu tractorul. Și cânți: Moartea trece pe câmpie, nimenea nu vrea s-o știe. După care îți faci o cruce mare și te afunzi, cu tot cu tractor, în fântâna aia care e canalul de la marginea satului.
Mama a șters și ușile cu o cârpă. A șters și pereții. Tot așa, a înmuiat-o bine în găleata cu petrosin și a dat peste tot. Ca să fie curat. Să lucească. Să miroasă a cazarmă, femeie! Acușica vine directorul și nu e mulțumit. Dacă nu e mulțumit, nu o mai primește pe mama la treabă, iar eu n-o să mai pot mânca, la prânz, o farfurie mare-mare de tot, plină cu cartofi și cu sos. Iar ușile de la intrarea pe hol sunt larg deschise. Vântul aduce frunzele plopilor, care nu sunt altceva decât un ciuf. Și vântul aduce cât ciuf vrea el. Aproape că nu mai ai loc de el. Iar eu trebuie să-l adun în grămăjoare și să-i dau foc. Așa că fug și iau, de pe alee, mătura de nuiele a mamei. Fac lună pe hol. Adun tot ciuful plopilor în grămăjoare de unde au fugit berzele, după ce nu au mai putut suporta urâtul. Una-cinci-trei. Am găsit și chibritul, lasat de mama tot pe alee. Și-așa frunzele ard greu, pentru că au obiceiul să meargă pe vârfuri. Măcar să fie la fel de curat ca la cazarmă! Mai întâi iese un fum gros, care se transformă în gratii. Fumul se așează în jurul ușilor. În spatele lor, sperietorile tac și-și mai pun câteva ivăre peste suflet. După care focul țâșnește și râde de se prăpădește: nicicând nu a fost o astfel de lumină peste atâta întuneric. Tot ce mai trebuie să fac este să-mi găsesc și eu o băltoacă pe apele căreia să pot păși cu tălpile goale. Gârlă, gârlă, / omul care urlă / își cară în spate / doar suspin și moarte. Abia într-un târziu, mama mă zgâlțână, din ce în ce mai tare: Ce strigi, copile? Ai visat urât? Nu-i răspund. De jur-împrejur sunt numai sperietori, cu suflete pline de ivăre trase, care ard și se prăbușesc direct în cer, precum ciorile făcute de plopi.

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Back to top button
Close
Close
WhatsApp chat