„Un pumn de oțel într-o mănușă de mătase” era descrierea pe care și-o făcea singur Constantin Tudor, prefect al județului Călărași în „Epoca Năstase”, mai precis în perioada 2000 – 2004. Este una dintre cele mai crunte vremuri pentru presa națională și locală nealiniată politic. La București, Ovidiu Iane și Mugur Ciuvică, în 2002, sunt arestați pe stradă, doar pentru că au distribuit, sub forma unor depeșe anonime, denumite „Armaghedoane”, ceea ce oamenii legii, și ei aliniați politic, au considerat a fi „comunicare de informații false”. Lista ziariștilor bătuți, săltați de pe stradă, dați dispăruți sau constrânși să nu scrie, prin formule de torționare psihică, e lungă. În spatele acestei formule se ascund adevărate drame. Fenomenul era unul absolut general.
Luați de acasă cu duba poliției
Ziariștii nealiniați, în Epoca Năstase, au devenit inamici, dușmani. A fost o perioadă în care gazetarii care aveau un alt punct de vedere erau hăituiți pur și simplu. Cei care aveau tupeul să vină și cu dezvăluiri privind jaful național/local general, erau amenințați permanent, în diverse forme, unele scelerate. La Călărași, opoziție era numai de fațadă. În vremea asta, pesediștii își luau doctorate, de la ceea ce a rămas în conștiința publică drept „Școala de coafeze”. Ceilalți se alfabetizau. Doru Ioan Tărăcilă, ca vicepreședinte al Senatului României, emitea celebra frază „Unii s-au născut să fie lideri, alții s-au născut să fie slugi”. Marian Sârbu, un alt exponent al politicii locale demente din acea vreme, ieșea și el la rampă cu atenționarea: „Nu sunteți deloc bine orientați, băieți”. Ziariștii bine „orientați”, în schimb, primeau sedii în proprietate, primeau case prin falsificarea listelor de priorități, aveau acces la banii publici sau privați, prin traficul de influență și șantaj exercitat de potentații zilei asupra patronilor. Persoanele de sex feminin, care voiau și aveau dreptul legal să intre în posesia unei locuințe, erau abuzate sexual. Pur și simplu Administrația locală ajunsese o societate cu răspundere limitată. Era o afacere de familie. Cine avea curajul să spună asta, era pus pe lista neagră. Imediat intrau în funcțiune instituțiile statului cu drept de control. În tot acest timp, firmele de stat devin obiectul unui jaf general. Unul ca Armaș, Iosif Armaș, se dădea filotim, generos cu banii luați pe japcă: dădea, spune el, burse. Pesediștii cu funcții, însă, rad tot, la prețuri de nimic: intreprinderi agricole de stat, bălți, terenuri, fabrici de zahăr, spații comerciale. Patronii sunt supuși unui șantaj permanent. Ceilalți, „aliniați”, acced la fonduri uriașe, construiesc case de carton presat, își extind afacerile, dau petreceri și nu plătesc nici un fel de dări. Același lucru se întâmplă și cu gazetarii care proveneau de la clasa de lingăi politici: își dezvoltă mișmașurile, prin șantaj politic. Achiziționează, pe nimic, bunuri din proprietatea publică. Nu dau un ban fiscului și nu depun declarații fiscale cu anii. Ceilalți, nealiniați, extrem de puțini, sunt alungați din tipografii. Sunt luați de acasă cu duba poliției. Patronii de tipografii sunt amenințați și puși să aleagă: ești cu noi sau tipărești ceea ce este împotriva noastră? Se fac adevărate exerciții de supraviețuire, câtă vreme și ziariștii nealiniați au burți, au facturi de plătit, au copii de crescut. Drame, drame, drame. Unii chiar s-au sinucis!
Epoca fluturașilor otrăviți
În publicațiile cu altă optică decât cea generală, publicitatea este mascată. Nimeni nu are curajul să finanțeze astfel de ziare, astfel că nu se mai emit facturi sau facturile se emit prin mascarea publicității cu alt gen de produse achiziționate: ceapă, grâu, registre agricole, în cazul primăriilor, produse de papetărie. Publicațiile cu altă optică decât cea emisă de slugile din presă, dispar pur și simplu. Ca formulă se găsește metoda de nefinanțare și/sau de constrângere a patronilor de tipografii să nu le mai tipărească. Singura formă de supraviețuire a publicațiilor neobediente este găsirea altor patroni de tipografii care nu sunt dispuși să se compromită public. Aceștia maschează editarea publicațiilor respective fie prin neemiterea de documente fiscale, fie prin emiterea acestora, dar pentru achiziționarea altor genuri de produse. Ziarele nealiniate nu mai au curajul să-și declare, public, sediile. După o beție cruntă făcută de cei de la putere, un ziarist ajunge la spital, cu fractură de piramidă nazală. România nu mai este o țară democratică, ci o țară sub asediu. Județul Călărași este al lor. Al lor. Formula locală a „Armaghedoanelor” centrale este trasă pe imprimante, pe coli de tip xerox. Astfel apar celebrii „fluturași orăviți”, aceasta fiind singura modalitate de ripostă împotriva unui regim absolutist, discreționar, dement. „Tudor, Armaș, Tărăcilă / N-au nici frică, n-au nici milă” e un alt enunț care intră în conștiința colectivă locală. Ziariștii obedienți alertează serviciile secrete. Autorii seriilor de fluturași sunt căutați de Serviciul Român de Informații. Se cere acest lucru imperativ, în gura mare, fără nici o jenă. Se dorea moartea dreptului la liberă exprimare, se dorea suprimarea, prin orice mijloace, a acelora care aveau un alt punct de vedere decât al celor aflați la putere.
Țara lui Andrei
Cine sunt cei de la Școala de majorete, clasa de lingăi? Se știu ei… Uneori au și curajul să se uite în oglindă. Uneori cred că au și dreptate sau dreptul moral de a mai emite texte, opinii. Dacă ei există astăzi, există datorită acelor formule descoperite de presa neobedientă de a rezista. De a supraviețui. Iar ei, din păcate, există tot în aceeași formulă: au același caracter de slugi pe care, în urmă cu 10 ani, l-a identificat atât de bine „El Lidero Maximo” sau, după cum l-am numit noi, „Capo del tuti capi”. Baronul. Baronul și locotenenții lui care, după schimbarea regimului politic, s-au roit din stabiliment. Asta e, pe scurt, Țara lui Adrian, Adrian Năstase, de la Călărași. Acesta mai are și curajul să se plângă că este o victimă a politicului și că a ajuns la pușcărie absolut nevinovat. Istoria nu trebuie să se mai repete, iar puterea absolută în mâinile unui PSD absolut, scăpat de orice formă de control, nu trebuie să se mai repete. Dacă Adrian Năstase e, azi, la pușcărie, e și datorită lingăilor de aici sau de aiurea. Cei care erau nimic altceva decât „un pumn de oțel într-o mănușă de mătase”.L-au corupt, într-un mod absolut, puterea și boala lui paranoică de a controla totul. Cum la fel de corupți și de paranoici erau și reprezentanții acestuia, pe plan local, sub orice formă a expresiei sau funcției publice. Tot ce trebuie făcut e să se aibă în vedere ca istoria să nu se repete. Dacă Năstase e la pușcărie, asta nu înseamnă că, mai târziu, trebuie să devenim la fel. Adică „Țara lui Andrei”. Andrei Năstase.
