Zâmbata, of, foaie verde şi-o lalea, măi, grea-mi e, Doamne, inima, a zărit fluturând aerul împrejur abia când i s-au umezit ochii de respiraţia şuierătoare a dragostei, toată mirosind a vin tânăr, a vin suplu şi dulceag, rozaliu şi abia scos de la damigeană, cât să ne facă mai suportabili, mai drăgăstoşi şi vorbăreţi din cale-afară, că viaţa e lipicioasă, tulbure şi plină de lingoare
şi măcar cu atâta să ne alegem din trecerea umbrei prin suliţa rotată a soarelui, cu un strop de păcat abia desluşit şi numai cu o fărâmă de regret. Pe golan l-a găsit la spartul unei armonici, la uliţa mare, într-o seară de sâmbătă, când se-nfiripă tandreţea, când se-mpreună sufletele şi parcă n-ai vrea ca ziua să se sfârşească, draga mea, căci încă mai e loc de un umăr molatic şi de acest ritm în care ne lepădăm de răni şi de dezgust. Of, cum se înmoaie vorba şi devine lipicioasă, cum se lungeşte trupul şi devine mlădiu şi graţios şi cum se poate citi în oglinda ochilor până la tainele cele mai neguroase şi cele mai adânci, când palmele încep să se frământe şi glasurile celorlalţi nu sunt altceva decât culori pale, abia desluşite, căci nimic nu mai încape şi nu e mai de cuprins atunci când dragostea se leagă între două suflete care n-au făcut altceva, în toată viaţa, decât să se caute mistuitor până la ştergere. Secătura, un pui de leliţă vicleană, avea foc în priviri, dar şi mustaţă neagră precum cernelurile din letopiseţ, însă era deşirat şi ars de vânturile de peste vară ca un cărăuş de mărfuri de-mprumut, însă Zâmbata mea s-a umplut toată de roşeaţă şi de patimă, de nărav şi de suferinţă, că n-a mai ştiut cum să scape de-o asemenea supărare decât alergând în braţele acestuia şi ghemuindu-se, plină toată de alint şi de pofte nesăbuite. Ah, ah, cum se mai scurge timpul, cu teamă şi nărăvit de viciu, cu fierbinţeală şi cu răscolire, of, of, prunele s-au scuturat, şi tu, neică, m-ai uitat, căci Zâmbata a trăit acele vremuri mistuindu-se şi fără să bage-n seamă gura uliţei atât de cicălitoare, de vicleană şi plină de venin, măcar că era îndemnată din toate părţile să-şi revină şi să înţeleagă că beldia de potlogar nu numai că nu era de nasul ei, dar era şi-un prăpădit de carmolist care avea drept hogeac un şanţ de la autogară, atunci când se-ntrecea în mânuitul ţoiurilor, câtă vreme pileala e pe cât de trebuincioasă, pe atât de binecuvântată cât să facă femeile mai atrăgătoare şi mai pline de ispite. Că aşa sunt şi vremurile, draga mea, căci în derâdere mă preumblu printre remuşcări, dar posomorât sunt dincolo de această ceaţă cu care încerc sa mă-nşel, câtă vreme strigătul e tot mai firav, iar tu încă nu înţelegi că înainte de năzuinţe sunt doar anotimpuri schimonosite de plâns şi doar un rictus ademenitor pierdut prin memorie. A-a-a, draga nenii, na, la neica, mere dulci, of, of, căci mult s-au mai iubit, nestăvilit şi cu zăduf, cu fierbinţeală şi cu prisosinţă, cu resemnare plină de dulceaţă şi cu înduioşare până la uitare, măcar că drojdierul era un zdrenţăros, o secătură şi-un neam de calici, dar mare meşter la scormonit poşete şi plin de pricepere la lucrat mijacul, că şi biata leliţă şi-a revenit din ardoare abia când, parcă lovită de dambla şi de gălbinare, şi-a adus aminte, într-un târziu, la insistenţele naşparletului pe care-l lasase de căruţă din cauza aburilor nebuni ai dragostei, că are acasă patru plozi, abia săltaţi de pe oliţă, care, în ciocănit de ţambal, de-o vară tot îngână, a-a-a, mamă care ne-ai uitat, de ce-i tata supărat, aoleo, draga nenii, măi, măi. E drept, Zâmbata nu s-a lăsat de nărav şi se îndrăgosteşte cam în fiecare vară, până la culesul viilor, căci încă nu s-au găsit leacuri, nici cu descântece, nici prin înşiruire de sudalme sau de vorbe pline de venin, să vindece o aşa apucătură, câtă vreme femeia stricată la minte e folositoare la casa omului cam cât îţi folosesc puricii de prin aşternuturi să te cuprindă scărpinatul cu bucurie nestăvilită.
Send an email
