Femeia niciodată nu-i urâtă, căci vinul tânăr şi săltăreţ e îndestulător, rece şi tulburat, când nici muşteriul nu face fasoane şi fierbinţeala plăcerilor e ameţitor de apetisantă, precum sosurile dichisite cu ierburi felurite, acre, usturoiate, dulci ca privirile codancelor sau amare ca sânul de văduvă stătută, că numai puful dragostei e plăpând precum mucul din candelă şi plăcut lui Dumnezeu cum e cuminecătura luată pe burta goală, în faţa icoanelor, în ziua postului negru.
Că şi Didina, cadorisită de soartă cu un boi tuciuriu şi-un ochi mai zbanghiu, şi-a spus că viaţa trebuie luată-n piept şi că fiecare zi trebuie gustată din plin şi e un dar care trebuie apreciat pe măsură, când nimeni nu trăieşte de două ori, iar până la viaţa morţii mai e cale lungă şi timp berechet şi nimeni nu are atâta răbdare. Aşa că dodoaşca a luat la aliniat, prima dată, cete de soldaţi mucioşi şi abia tuleiaţi, ruşinaţi de sudalmele magraoancei care avea obiceiul să ocărască după fiecare cardeală nereuşită, precum găinile care se zăpăcesc după călcatul cocoşului. Că nu sunt bărbaţi pe lume cât să fie folositori să poată binecuvânta o femeie cu sânge clocotitor şi aspru şi inimă mereu pusă pe fiare încinse, când viaţa aleargă precum umbrele, cu fereală şi alunecătoare ca sfinţii printre rugăciuni. Pe mulţi a încercat să fericească Didina, mai cu adăpost, mai pe de-a dreptul, în geană de noapte sau în dimineţile reci şi pufoase, când dragostea din zori e ca un nor plin de promisiuni şi scuturat de amorţire şi teamă, căci femeia credea că rostul ei e acela de a împlini pofte, râvne şi patimi şi de a ajunge, în final, să stea răschirată, pe crăcane, s-o chinuie moaştele, că doar atâta lucru luăm de la trecerea sângelui prin veac şi măcar să ne împlinim cât să lepădăm remuşcările în locuri de unde să nu poată fi auzite. În timp, s-au adunat la uşa ei feţe lungi de pilangii, măcelari de ocazie şi dricari cu ştaif, văduvi abia cerniţi şi ginitori de lucruri de nimic, colivari şi milogi de ţoiuri, decoratori de tufe şi lumânărari cu părul strălucind de ceară, aghiotanţi de palmatori, sugative şi medicinişti abia ieşiţi din sanatorii, răpciugoşi şi albinoşi de stat prelung la umbra arestului, storcători de matoleală pe datorie şi pe înţelegere, că şi Didina avea sufletul mare şi pofte pe cât de nesăbuite, pe atât de capricioase şi greu de desăvârşit, câtă vreme vrerea ei de a deveni mamă era greu de împlinit, căci nu avea prindere la clei, deşi mierea de amoc se găseşte prin toate şanţurile. N-a fost chip să i se împlinească râvna, deşi mujdeiul de bărbat era iute, năvalnic şi uşor de căpătat, când până şi fetele abia săltate de pe oală, tot la săptămână se auzea că ajungeau, una după alta, acasă, cu burta la gură, că biata Didina, tot trudită fără folos, ajunsă la a doua tinereţe, era de râsul uliţei şi de batjocura leliţelor, că n-ajunsese şi ea să-şi împlinească rostul de femeie, de borţoasă şi de tandră alăptoare de pui sucit din privire. Într-un final, sătulă de strâns zaţul, cleiul, măduva şi mucii atâtor coate-goale, s-a dat învinsă şi, sătulă de mototolit cearceafuri, şi-a găsit un vărar lindinar, înglodat în plozi cât deverurile, la strada mare, şi-n nevoi cât lista păcatelor de la lupanare care prestează pe datorie. Cum s-a furnicat carnea pe ea, tremurătoare, sfioasă şi plină de cucernicie, când abia acum, crescând puradeii deşucheatului, jigăriţi şi tulburi precum apele molcome, Didina a înţeles că şi-a găsit cu adevărat menirea, de cloşcă luată de griji neprefăcute şi migală până la pioşenie, crescându-i pe bieţii milogi de pomeni mofluze cu infinită delicateţe, cât să fie omul mai frumos, mai înalt şi mai nedeşertat de averi mai mari decât împărăţia cerurilor, când zâmbetul de copil orfan şi de pripas e mai preţuitor în oglinda sufletului decât arginţii veneticilor şi vorbele deşucheate, râzătoare şi pline de venin ale mahalalei, căci se ştie că cine creşte hândelul altuia nu e bun nici de atârnat în grindă şi nici de cusut pe patrafir.
Send an email
