După-amiaza e ca o femeie zurlie, şaraiman şi şaraiman, pe tocuri, fardată strident, îngălată, smotocită şi mahmură de cheful de peste noapte, iar liniştea e spartă numai de ciocănitul enervant, dezacordat, pe coardele ţambalului, hopai diri-da, când lumina e aproape lichidă,
că bani ţi-oi da, şi vin ţi-oi da, iar ziua are în ea ceva tandru şi aproape apocaliptic, când rarii megieşi merg pe uliţă de parcă ar călca pe ape adânci. Eu sap în arie un loc secret unde sper să descopăr ceva fabulos, lasaţi-ma lânga pahar, prin geamul puţin, în spate, se aude gura tuberculosului cum o toacă pe Didina, că doar i-a călcat strâmb pe timpul colectivizării, iar el n-a uitat nici acuma, iar orice lipsă e un bun prilej de aducere-aminte, că sunt copil al nimănui, sub zarzărul vecinei, unde stă lăutarul de înmormântari, să-mi văd părinţii, fraţii, să ies din groap-afară, veşnic prăfuit de sacâz, se desenează o umbră de animal rănit şi ireal, baba Manda încă mestecă mămăliga, în mijlocul bătăturii, într-un ceaun de tuci pus pe pirostrii, tuşind în broboadă şi făcând rotocoale din fumul de mahorcă trasă cu infinit nesaţ, din frizerie se aude, la difuzor, lume, dragă lume, aş munci la plug şi coasă, aoleo, cum încremeneşte această clipă dintr-un univers pitic şi deloc complicat, mai neică, dragă, numai să te am acasă, când se lăcrimează a sfârşit de lume, în acelaşi ritm cu ciocanul vânzătorului de zorzoane şi de tinichele care loveşte delicat metalul moale din care se vor naşte salbe, cercei şi inele de înşelat guşterii cu aur calp, mama spală o copaie de rufe puţine, scămoşate, decolorate, iar mirosul de săpun de casă se întinde până în colţul unde vânzătoarea de seminţe de floarea-soarelui stă ciuş şi moţăie, bolborosind pe limba ei despre anii ei şi tinereţea care au zburat ca pasărea, casele sunt şi mai pitice sub soarele drept, iar aerul greu seamănă cu un ficat cirozat şi aduce cu el miros de lavandă, de vin trezit şi de urină cursă, peste noapte, pe gardul de-alături, în vreme ce găştile de olăngari, japcăi şi halimai sunt toate tolănite prin unghere, aşteptănd răcoarea nopţii. Doar vocea nazală, uşor falsă, plângăcioasă precum a unei fete mari abia dezvirginate, a ţârcovnicului băutor de rachiu arzător şi tulbure, răzbate dincolo de zidurile birtului, prin uşa larg deschisă, cu piatră luminoasă, măi, dar n-am avut noroc, în vreme ce eu, atent şi frenetic, tot răscolesc pământul cu un cuţit bont, gândind că secretele oamenilor se îngroapă totdeauna adânc şi-n locuri neumblate, câtă vreme aerul zumzăie de atâta nelinişte şi atâta timp cât e o zi lungă de joi, când moleşala toropeşte sufletul şi mahalaua pare părăsită, iar dragostea începe să aibă un parfum aparte, de varză cu cârnaţi, bu-bu-bu-bui-bui, când de-a lungul uliţei, un fotograf de bâlciuri, bun de gură precum avocaţii luaţi pe tocmeală, încremeneşte această clipă pe care o scufundă într-un castron cu zahăr candel pregătit să închege susanul.
Send an email
