Sunt depășit. Mă și mir că dinozaurul din mine nu este deja hidrocarbură. Prin Iran, în câmpurile Ahwazb și Yadavaran. Sau, mai aproape, în Câmpia Bărăganului, între Ileana și Tămădău. Măcar să mă simt acasă. Sunt atât de depășit încât, cu groază, mă gândesc: Băă, tu deja ai artroză! Și nu mă opresc din cugetat: De fapt, eu am pozat pentru statuia individului ăla de la Hamangia. Stăteam așa, cuprins de cufureală. Și aveam crampe. Sunt din neolitic. La vârsta asta, crezi că le-ai văzut pe toate și că nimic nu te mai poate surprinde. Ei, pe dracu!
Și recapitulezi ceea ce ai învățat în atâția ani de dormit prin tipografii, unde ai mâncat numai și numai șuncă tăiată cu lama, Gilette, dintr-un oraș în altul: hârtia e sub formă de coli, cel mai mare format pe standardul A e A0, dimensiuni 841 x 1189 mm. Hârtia se bate, dacă e pentru tipar plan. Adică se aerează. În tipar, hârtia suferă procesul de frecare. Se lipește, se electrizează, se rupe, se face ghemotoc. Se face pe dracu s-o ia. Dacă e sub formă de rolă, se stropesc marginile acesteia, până să dai drumul la rotativă. Pune, vere, apă din belșug! Până să ajungi la hârtia plană sau făcută rolă, procesul e anevoios. Întâi e manuscrisul. Asta înseamnă că ai nevoie de o dactilografă care să-ți descifreze cuneiformele. O dactilografă la fel de inspirată precum Champollion. Urmează mâna aspră a secretarului de redacție. Ăsta n-are mamă, n-are tată, e cel care masacrează, cu pastă cu pixul roșu, ceea ce ai debitat tu. La final, intervine și redactorul șef, care are și el o mulțime de observații de făcut pe marginea textului sub care te semnezi plin de importanță. Abia după ce se întâmplă toate astea, textul tău ajunge la tipografie. E dus, pe bicicletă, de portar.
Tipografia e în cealaltă parte a orașului. Sau a lumii. Sau a universului. Acolo, între două guri de lapte, îl așteaptă linotipistul. Are saturnism. Curând, se va pensiona pe caz de boală. Mai are câțiva dinți, e anemic, e totdeauna constipat. El îți culege textul. Să fie cu drepte, bă! Corp 8! Și textul tău se transformă, ușor-ușor, în rânduri întregi turnate în plumb. 3 și 1 pe 4 qadrați. Urmează șpaltul. Ca să fiu explicit, rândurile culese de linotipist se așează în coloană, se introduc sub o presă rotativă, manuală, acționată de zațar. Șpaltul se trage pe hârtie de 60 de grame, din ștraifuri. Corectezi ce-a cules linotipistul. Linotipistul corectează ce ai corectat tu. Într-un final, coloana de plumb ajunge la zețar. Și se paginează.
În oglindă. Așa se nasc cărțile, așa se nasc publicațiile. Cărți despre zodii, cărți despre cine a inventat apa caldă, cărți cu rețete pentru gospodine. Cărți cu așa-zisa literatură de sertar. Cu versuri. Delicate. Versurile sunt totdeauna delicate. Cu proză. Dacă versurile sunt totdeauna delicate, proza, însă, e aspră. Ceea ce paginează zețarul, ajunge la calandrare. Nu înainte ca omul desemnat cap-limpede să mai citească, din nou, pagina. Se fac ultimele corecturi. La calandrare se toarnă paginile în plumb. Și calandristul are saturnism. Iar o placă de plumb, pregătită pentru rotativă, are 25 de kilograme. Asta dacă tragi pe format A2. Se trage prima coală, se semnează pentru bun de tipar, iar apoi rotativa poate să mestece sulul de hârtie. Unul, două, trei, zece. Dacă e vorba de ziar, acesta iese gata fălțuit. Adică gata pliat. Dacă e vorba de carte, fălțuirea se realizează de legătorese. Se adună coală cu coală și, cu ceea ce se numește pieptăne, adică o bucată de plastic gros, se îndoaie coala la formatul standard al unei cărți. De regulă, A5. Colile fălțuite se adună. Odată adunate, trec prin procesul de capsare. Sau de broșare. E simplu: folosești capse sau ață tipografică. La urmă, se pune coperta. Se folosește aracet. Sau, mai nou, termoclei. În cele din urmă, cartea e dusă la ghilotină.
Și, în sfârșit, versul tău delicat, proza ta aspră, de bărbat care fumează țigări fără filtru, capătă existență materială. O astfel de carte are un miros specific: miroase a sudoare, a saturnism, a cerneală. A cerneală tipografică, bă! Tot a cerneală tipografică miroase și dacă intervine saltul tehnologic. Adică folosești un PC 4.86, adio, dactilografă! culegi textele în Word, adio, linotipist! paginezi în PageMaker, adio, zețar! folosești imprimanta, adio, calandristule! tipograful folosește placa offset, care se imprimă la stereotipie, de pe coala de calc, se introduce în mașina plană și gata coala bună de adunat, fălțuit, broșat și totul strâns sub copertă.
Cu versuri întotdeauna delicate, cu proză totdeauna aspră. Și ceea ce rezultă, iată, miroase tot a cerneală tipografică, M.A. Ecogloss Inck negru. Eu așa știu. Așa am învățat. Și e clar că sunt depășit. Sunt deja turbă. M-am descompus lent și sunt carbonizat parțial. Am o structură vegetală fibroasă extrem de pronunțată. Și mă uit la ceea ce se vrea Târgul de Carte Gaudeamus. Cărțile nu mai sunt cărți. Nu mai au parfumul specific. Nu mai miros a cerneală. A saturnism. A coală bătută. Aerată. A termoclei. Sau a aracet. Miros, băi-frate, a tipar digital. Iar ăsta e, în fapt, un aparat. Un nene apasă un buton. E un buton al unui copiator.
Cartea se naște pe hârtie de copiator, luată de la Metro, 80 grame pe metru pătrat, Xerox Tranzit, hârtie albă, 500 coli/top.
Coperta e făcută la același copiator, doar că s-a apăsat alt buton, cel cu opțiunea color. Și mă uit pe stand. Herta Muller. În coc locuiește o damă, trasă la copiator. Cartea miroase a toner. Miroase a bășini digitale. Coala nu e umedă. Nu respiră. Eu mă simt un dinozaur.
Vine unul și recită dintr-o astfel de chestie botezată carte. S-au dus dracului și versurile delicate, culese, ehei, pe vremea mea, cu litere cursive, care se numesc, acum, italice. Și spune ceva despre Udrea. Despre Becali. Despre pula lui.
Asistența, pestriță, aplaudă. E în delir. Dinozaurul din mine se revoltă. Pula lui ca pula lui de poet cu ifose de Capitală, dar aici sunt standuri și de literatură pentru copii. Noroc că nu sunt pe-aici. Sunt acasă.
Se joacă pe tabletă. Counter-Strike, Global Offensive.
