Uluit sunt de darurile tale, de de toată generozitatea şi de această cumpănă de peste vremi care ne desparte în primeniţi şi plini de tulburare, când zilele curg precum apele-n câmpie, cu lentoare şi cu dulceaţă, cu sfială şi cu plecăciune,
precum cutrele în faţa icoanei făcătoare de minuni, căci miracolele pe cât sunt de plăcute sufletului, pe atâta se înfioară şi trupul la vederea lor, când mintea ţi-e piezişă şi conştientizezi că mai sunt lucruri de care trebuie să te desparţi sau să le înmagazinezi în memorie, precum în scorburi năclăite de umbre, de visare şi de eresuri. Au-au-aoleo, draga nenii, că lung şi cu timiditate, ca-n faţa raclei, se uita baba Manda în josul şi-n susul uliţei, arătându-şi gingiile ştirbe şi negul de pe bărbie, îmburuienat bine, dar şi plină de nădăjduire îi era inima, de parcă urma să-i vină pensia de urmaş, c-a lăsat-o Petrică Şoricel peticită şi rupă toată, cu boarfe şi lucruri găsite pe sponci, căci din antamarea la ciocănitul ţambalului, pe la spartul de baluri şi de răfuieli, pe la zdrenţăroşi şi rudari, pe la cumetrii sărace şi tăieri de moţ în case pirpirii şi mofluze, nu făcea mare cheag, că tot calic a fost toată trecerea lui prin ani, tot obielos şi pământit, ca un copil din flori crescut din chilipiruri şi pomeni. Hop-cea-cea, că încă râvnitor sunt şi tot cu nesaţ, cu jind, cu lăcomie îmi caut prin închipuiri să găsesc locul unde te-am tăinuit. Mă suspectez că memoria mi se zahariceşte în şirul orelor când octombrie e doar un elev care cu teamă descoperă taina sărutului, când nucii sunt căpiaţi de jordiile cu care sunt bătuţi până la scuturare şi până când capătă din iuţeala frunzei de tutun şi din vânătăile unui asfinţit ca un ochi tihnit şi molatic. Când uliţa e neumblată, şi privirea babei se împăienjeneşte, căci nimeni nu-i mai ciocăne la poartă şi nici nu se îndură cineva să-i dea de sănătate sau s-o întrebe de cele lumeşti, căci şi inutilitatea te exasperează prin însingurare şi răscolire, când doar gândurile sunt cele pe care le auzi şi cu care te bodogăni când ajungi să vorbeşti mai mult cu umbrele, cu orătăniile şi cu beteşugurile care te cătrănesc amintindu-ţi de ispitele vremii când sângele curgea verde, tumultos şi plin de fierbinţeală. Nu e moft, nici pornire încât să crezi că aburul de peste aminiri e doar un semn c-am renunţat şi că moleşeala a pus stăpânire peste reflecţii sau chibzuiri, căci nu eşti nici proiecţie şi nici închipuire, ci doar însemnez ca atare că mintea mea, mai bătrână şi mai obosită, abia dacă mai poate discerne între plăsmuire şi adevăr. La ora căscatului zgomotos, când ispitele dau târcoale, seara scârţâie din şipcile gardurilor, iar lumina nehotărâtă învie poveştile. Pe prispa veche, a rămas un macat roşu şi înfofolit, dar şi un scaun rânced, sprijinindu-se în trei singurătăţi, una mai mare decât cealaltă. Baba Manda e o arătare ce se ghiceşte în poarta uzată de folosinţă prelungă, însă doar ochii i se disting clar, ca două mucuri de lumânări uitate arzânde în sfeşnice, după moliftă.
Send an email
