O să chiui în toamna târzie, lăsaţi-ma lângă pahar, că ameţit sunt de viaţă şi de parfumului ei de rufe îmbăiate în a doua apă, că nici nu mai ştiu dacă e normal să tot fremăt ca vârful trestiei în vântul subţire sau să mă chircesc, precum un iepure orb şi bâtrân, la gura unei vizuini, unde să mă retrag, să cuget şi să-mi aştept viaţa morţii;
hei, că sunt aidoma unui abur dens în care sălăşluiesc iluziile, derulându-se rapid, ca-n filmele alb-negru, pe când încă eram tot tânăr şi încă tot de dragoste nebun. N-o să mă schimb, n-o să mă schimb, o să caut în privirile semenilor confirmarea că încă sunt viu, că încă respir, că încă mă rotesc odată cu norii şi că-n mine-şi au loc anotimpurile toate, că-s năclăit de alb, fericit sunt de-atâta verde, copleşit de-atâta cenuşă şi de soarele care-mi explodează-n retină. O să-ţi spun, mi-am zis, că tot ceea ce contează e numai trecerea prin veac şi linia sângelui care curge mai subţire sau mai gros şi cu care ne hrănim, precum antropofagii. Că sunt copil al nimănui, că atâta aşteaptă sufletul, o uşă deschisă, un colţ de linişte şi-un umăr alb, de care să te-agăţi şi pe care să-l respiri întretăiat şi nedesluşit. Tată, tu te plimbi şi chefuieşti, a-a-aoleo, că aş risipi, azi, neliniştile, dar şi gândul că singurătatea e pe cât de virgină, pe atât de abulică, fiindcă mă gândesc că anii sunt îndestulători, că nu trupul îmbătrâneşte, ci mintea e cea care ne face să ne simţim pierduţi şi confuzi. Unde e verdele crud al porumbului de lapte, că doar bucuria de a respira cu nesaţ acest aer care se grizonează odată cu noi, e cea care ne conferă echilibru şi logică. Aş dansa, desculţ, în praful uliţei, aş urla la vânt, aş expectora angoasele şi senilitatea, să fiu cel care vă bucură, cel de care să râdeţi, cel care să vă ofere un termen de comparaţie, să vă simţiţi superiori şi exacţi, să vă credeţi importanţi şi de neînlocuit, să vă credeţi mângâiaţi de veşnicie, de eternitate, când eu mă simt mic şi umil şi sunt doar o gură care face un zgomot teribil, sunt doar două picioare dansând, iar în suflet, precum în scorburile adânci, nu mai e loc decât de umbre şi de eresuri. Că bani ţi-oi da, şi vin ţi-oi da, când voluptatea e deja ştirbă, e normal ca şi dragostea să fie la fel de aşteptată precum un atac cerebral. Liniştit sunt şi împăcat cu sine, precum un ascet zgubilitic care se hrăneşte cu coaja copacilor, cu bureţi, cu ghinde porceşti şi care are un ochi întors spre interior, unde încă orbecăie. Gândindu-mă la tine, a-a-aoleo, în fum să stau, în crâşma-ntunecată, cred că nu există limite, nici oprelişti şi că seninătatea e cea care ne face să îmbobocim, să ne împlinim şi să adiem a iasomie, a vanilie şi a busuioc, că sufletul are minte necoaptă şi tot tânjeşte, însetat, după semnele care vin din vremi şi că, în definitiv, nu tânjim decât după linişte, că toată viaţa nu facem altceva decât să ne pregătim pentru primenire şi moarte.
Send an email
