Patru bărbaţi a ţinut Dobriţa. Unul mai frumos ca altul, cu meserii la bază, dar cu aţa vieţii scurtată de metehnele trupului sau ale destinului. Dobriţa, femeie cu zvâc şi cu ochii daţi mereu peste cap de atâtea leşinături din prea multă dragoste, i-a iubit pe fiecare, în felul ei. Pe primul, abia îşi mai aduce aminte de el, să-i aibă Dumnezeu sufletul în pază, l-a luat din fierbinţeala sângelui
şi din mâncărimile adolescenţei, dar l-a pierdut pe front, încă pe când se încheia războiul, căci şi ruşii erau mai răi decât foametea şi buba-neagră, iar mila pravoslavnică e doar pentru astupat gura babelor năuce şi prostite din lipsuri şi de curgerea vremii. A rămas Dobriţa văduvă de tânără, căci nu s-a mai pomenit o aşa bucurie pentru bărbaţi decât o femeie a cărei casă devine cărare pentru muşteriii petrecăreţi şi cu pofte abia aşteptând să fie împlinite. Abia după un deceniu s-a mai măritat Dobriţa mea, fac un pas şi-o săritură, hop la tine-n bătătură, că e-n fire că odaia să miroasă a sudoare de bărbat, iar femeia e-n legea ei să fie supusă, frământată şi văzută ca gospodină care cu drag încălzeşte pilaful şi ciorba, câtă vreme nu e o ruşine pe lume mai mare decât curtea fără gard şi găina care se lasă călcată de toţi cocoşii veneticilor. Se tot săturase şi ea să fie de ocară şi băgată în gura mahalalei, aşa că şi-a găsit un alt hăndrălău, mecanic de droaşte, însă şi de ăsta a scăpat după numai câţiva ani, l-a iertat repede Ăl de Sus, căci prea se-nrăise lumea, dar şi vremurile, pe-atunci, nu erau din cale-afară de fericite, aşa că tipul meu, băutor neatent, câtă vreme sugea ţoiul cu rom, secărică, rachiu sau vinars, până-l lingeau câinii, pe ceafă, la marginea şanţului, de unde-l ridica Dobriţa, cu infinită dragoste, s-a bucurat de un ciubuc făcut pe la nişte rudari şi-a zis să se simtă fericit dând peste cap o sticlă cu alcool, dar ceva mai parfumat şi parcă şi mai tare, că n-avea el de unde să ştie că din alcoolul făcut din lemn te cureţi imediat, cât să aibă timp popa să-ţi cânte de veşnică-pomenire o singură dată. Iar s-a cernit Dobriţa, iar s-a făcut cărare, spre hoceacul ei, de găzari, de geamgii, de libidinoşi, de luetici, de şpriţari, de orezari, de sifonari, de sictiriţi de neveste sau de amante, de camionagii, de dricari sau de şoferi de roabe. Aşa a ajuns Dobriţa mea, hopai diri-da, trecând de pe sub o burtă sub altă burtă, la jumătatea vieţii, exact când femeia se împlineşte precum pepenii, în august, când dragostea miroase a lapte abia închegat. De data asta a luat-o un maistru cu serviciu bun şi de la ore fixe, căci preda lăcătuşeria la şcoala de corecţie, iar în acele vremuri numai sufletul ei ştie câtă împlinire a cunoscut, căci îi era drag să-l aştepte, la ora mesei, cu supă de griş trecut prin ou de-o zi şi să-i primenească nădragii cu săpun de rafie şi cu floare de busuioc scăldată-ntre ape. A fost fericită, în acea vreme, Dobriţa, căci timpul se desfăşura cu rost, după program, asta până într-o zi când jupânul a mierlit-o de atâta efort, căci şi Dobriţa mea era nepotolită şi mereu pusă pe scărmănat dodoaşca, aşa că-l transpira pe bietul maistru până la ore târzii, ba îl şi întărea cu vin roşu parfumat şi îndestulător, cât să-i fie ei bine, numai că el s-a dovedit slab de ţâţână, căci atâta s-a scremut să-i facă plăcerile Dobriţei până s-a rupt inima-n el. Of, ce dor, ce chin, ce jale, cum s-a cernit, pentru a treia oară, cumătra mea, exact cum nu se poate mai bine câtă vreme abia acum a învăţat şi ea cum se prepară coliva mai bună, cu miez de nucă pe alese, cu bomboane mici şi colorate puse în formă de cruce, zemoasă, dulceagă şi îmbietoare ca un sân de fată nedusă la carici, dar şi cum a început ea să devină şi mai focoasă, şi mai plină de pofte, măcar că bătea în jumătate de sută, că deja speriase mahalaua cu setea ei de îndestulare de către bărbat mereu altul, căci inima ei era mereu deschisă şi infinit de primitoare de dragoste nouă. Draga mea, of, of, am iubit şi-am să iubesc, măcar să mă prăpădesc, aşa că n-a ieşit bine colţul ierbii pe mormântul celui de-al treilea încornorat, că Dobriţa şi-a găsit un alt oropsit, cu barbă albă şi lipsit de vlagă, pe care l-a luat să-şi facă şi ea un rost şi-un căpătâi în viaţă, câtă vreme moşul avea casă cu odăi mari şi vopsite în culori deschise, dar n-a fost nici o pagubă căci, de ochii moşului, era gospodină-n casă şi cuminte la aşternut, de parcă o lovise boala nepăsării, în rest, speria uliţa cu apucăturile ei de femeie de lume, draga mea, măi, of, of, asta până când moşul s-a stins în linişte, după un deceniu, căci şi Dobriţa se tot săturase să spele izmenele pline de zoaie şi de scăpările naşparletului. Acum, abia acum s-a potolit Dobriţa mea, iar casa ei, cu odăi atât de aerisite şi de îmbietoare, nu mai e loc de promenadă pentru scăpătaţi şi nevolnici, că, după atâţia ani de experienţă de scămoşat aşternuturile, a priceput şi ea că are o vârstă şi că nu se mai cade să intre în gura nevestelor, a cumetrelor, a leliţelor sau a amantelor, că nici la păruială n-o mai ţineau puterile, aşa că s-a apucat de împlinit poftele liceenilor, feciorilor şi băietanilor cu obraz roz, câtă vreme nu exita un bine mai mare decât cel pe care-l făcea, iar suratele ziceau bogdaproste că-şi scapă odraslele de gândurile prosteşti ale vârstei, când mintea e mai fragilă decât puful de pe păpădie, când fulgeră.
Send an email
