Azi-dimineaţă, la colţul gardului vechi, liliacul a explodat, acoperind aerul cu fâşii de răcoare şi freamăt. Alb a explodat. Şi mov. Dinspre triajul vechi, lumina pare pitică prin şipcile pieptănate de vânt. În mijlocul uliţei, pe unde a trecut şareta pândarului, mama adună baligă, într-o găleată tomnatică şi mototolită precum o batistă, la priveghi.
Soarele ar vrea să strige şi zâmbeşte direct de pe acoperişul vecinului, reflectându-se în tabla nouă. O să molfăi acest codru de pâine, o să-l ung cu puţin ulei de candelă, să aibă mai multă savoare. Pe dealul care se vede din colţul ferestrei, vagoanele de marfă, după reguli neînţelese, sunt dirijate unele spre altele, în vreme ce locomotiva, pufăind, se tot mişcă înainte şi-napoi, ţipând ca o femeie care stă să nască direct în vremea secerişului. E un aer nou, dar atât de cunoscut, de primăvare cu sare, de primăvară cu dinţi, iar resturile din grădina de peste an stau adunate, c-o furcă ştirbă, direct în poarta care se ţine într-o singură balama, semănând cu un ciung atins de boala râsului. Dincolo, spre marginea satului, s-au pornit focurile mocnite, peste gonoaie, iar Dumnezeu, şi peste noapte, ne-a vegheat, direct din colţul întunecat al tindei. (O să fie bine, îmi spun, o să fie bine, căci între logică şi nepăsare e un gol pe care nu-l mai poate umple decât acest februarie tulburat de dezolare şi indiferenţă, că şi dragostea nu mai are vechiul parfum şi până şi inima se înăbuşă şi nu mai ştie decât să se clatine ameţită în lumina puţină a acestei clipe în care doar plictisul desenează un aer amorţit de angoase. Nu mai am braţe în care să te-nfăşor şi până şi semnele din veac sunt tot mai estompate, goale şi lipsite de sens, că nici nu mai ştiu dacă vrei să mai auzi cum tresalt la fiecare adiere pe care am reuşit s-o respirăm pe vremea când liliacul exploda în feşe subţiri de tandreţe şi melancolie). Liniştea, de peste visuri, e risipită de mirosul lutului, frământat în căldarea uzată de folosinţă îndelungată, alături de baliga de cal şi de paie de anul trecut, în vreme ce mama, îmbrobodită şi stând ciuş, lipeşte podeaua tandru şi vorbindu-i, în acelaşi timp, de parcă s-ar boscorodi, cu mătuşile, în aşteptarea maşinii de pâine, doar ca să-şi omoare timpul. Satul pârâie ca o dormeză de mireasă, la miezul nunţii, în vreme ce un cocoş, fără un ochi, scurmă prin praful dimineţii, de parcă ar fi poştaşul căutându-se în tolbă, după veştile care întotdeauna nu vin.
Send an email
