apele din cer
prin minaretul din orașul vechi
ajungem în apele din cer,
în lumea care are un contur de cretă, de jur-împrejur,
ca sinucigașii,
în valurile care au dormit în tot acest timp,
care au visat că se pot plimba pe streșini,
suntem atât de înalți, uite, mergem pe ca-ta-li-ge,
atât suntem de frumoși, iubito,
că pereții au margini și zimți
și un semn x care e locul unde te izbești, în mod repetat, cu capul,
de fericire,
ah, de fericire
vorbești ca și când te-ar durea rotulele,
vorbești din genunchi,
din ceea ce ascunzi pe dedesubt, pe sub piele,
pe sub tendoane și mușchi,
ești un osuar încă nedescoperit,
tot aștepți
să te usture umerii la rădăcina aripilor,
aștepți să se nască o femeie care să te afume cu smirnă,
ca pe sfinți,
aici, va veni un tren care te va duce dinspre mâine direct în ieri,
direct în niciunde,
exact în locul acela în care te simți atât de
minunat și confuz,
ca un dumnezeu care încă nu știe
că și el e o închipuire a altui
dumnezeu închipuit
ai oasele suflecate,
un jgheab prin care zilele în care nu ești se scurg direct în vene,
ca anfetaminele,
iubito, eu am un ochean cu care pot vedea direct în interiorul peștilor,
le văd marginile,
le văd norii,
le văd temerile,
le văd potcoavele cum fac gaură-n cer,
l-e-v-ă-d-s-t-r-i-g-ă-t-e-l-e,
aici, dorul meu ar putea tăcea,
ar putea să-și pună peceți grele la inimă,
în apele din cer
a crescut un minaret, iubito,
pe nervii căruia tot urcăm,
tot urcăm,
tot urcăm
lumea pe care o caut
e la tine-ascunsă-ntre gene,
să ne ferim
de ceea ce nu ne poate
îmbrățișa până la capăt
cântarea cântărilor
să fugim în taiga,
să ne facem o iurtă din genele fiecărei zile care ne va mai fi dată,
din așteptări,
acolo vom crește copii care vor învăța doar vocalele
găsite prin scorburi,
pline de sâmburi,
braconate cu lațul,
vom crește oi, ca să aibă lupul din fiecare cu ce se hrăni,
au-au-auuu,
vom crește unul în altul,
precum matrioșcele,
ne vom legăna cu mestecenii, cu arinii,
să nu simțim dilatarea atât de precisă a timpului,
scurgerea lui de pe versanți,
în hopuri vom îmbătrâni,
tu ești un corb întârziat, eu sunt un cuib plin de riduri,
vom privi amurgul printr-o lunetă,
de sângele lui ne vom spăla mult mai târziu
în zăpada pitică,
acolo va fi grădina noastră secretă, grădina din spatele iurtei,
plină de maci,
de pași,
de răzmerițe,
de urletul hematiilor prin vene
când bate vântul polar,
au-au-auuu
să ne ascundem într-o lampă fermecată,
să fim cei care pot îndeplini 3 dorințe tuturor acelora care ne surâd,
tuturor acelora care se pot scufunda
în propria lor moarte,
vom inventa istorioare despre locuri tainice, așa cum este umărul tău, când sărutul devine fierbinte,
despre ochi în care te poți sufoca,
despre ape verzui ca pielea de șarpe
când năpârlește, ca veninul
din carnea ta,
o-ho, vom călări scorpioni plini de sare,
de zale, de z-i-m-ț-i,
vom aprinde focuri pe dune
ca nimeni să nu se mai poată rătăci
pe drumul dintre răsărit și apus,
dintre ceea ce poți uita și ce nu,
dintre ceea ce te determină să iei ziua sub braț
ca pe-o paine
și ceea ce te face să zaci
ca un veșnic învins
în gheizere să ne scufundăm,
să fim doi pești de apă fierbinte,
să putem vorbi din solzi,
din branhii,
să desenăm litere cu cozile noastre fusiforme,
să putem scrie cu ele pe tălpile fiecărui nor:
hei, te-ai legat la șireturi?,
te-ai legat?!,
să ne cărăm unul pe altul în spate
așa cum se cară munții unii pe alții,
așa cum se cară calotele glaciare unele pe altele,
după ce se izbesc,
așa cum se cară vagoanele pline de turbă
când deraiază,
cum se cară un cântec în altul,
uite, e loc suficient,
deși numai spațiul acesta din inimă ne poate suporta,
ne poate atinge,
ne poate însemna,
ca și când ți-aș tatua pe ferestre
un cântec care te poate face să înflorești:
și-ai-lai-la,
și-ai-lai-la,
să-ți fie, bade, păcat,
m-ai iubit și m-ai lasat,
m-ai iubit și m-ai lăsat…
anafranil
ce te bate în cuie,
de-a lungul pereților,
ce iederă îți crește din trup, cât mai chircită,
de parcă urmează să zacă în frig
nu se poate bea din sângele tău,
din apa ta vie, din apa ta moartă,
din toată frica asta a ta
care te
s-u-f-o-c-ă
un tren de noapte tot trece
prin insomniile tale, tot deraiază în fiecare coșmar,
tot scrâșnește, tot huruie, hei!
să vină cineva și să ridice deasupra trupului tău un steag alb,
un steag care să poată urla că aici e un loc
în care melancoliile năpârlesc
cu fiecare pas, în sfârșit, am învins,
și ce dulce victorie e asta în care sinucigașii
au capitulat, în cele din urmă
în curând venele tale vor fi electrificate
îți spui că te poți ascunde
sub o piatră care încă respiră,
că îi poți da din aerul tău,
că te poate mima,
tu o străpungi cu un deget, ea te străpunge direct cu o suliță,
că te poate învăța, totodată,
cum poți trăi dedesubtul ei, fără umbră
ce noapte te așteaptă
sub iederă!
și ce frig poți strânge în palme,
de-a lungul pereților!
te sufoci și dumnezeu, insomniacul,
se privește-n oglindă și râde
linia maginot
să vorbim ca oamenii mari:
uite, sărim din miercuri direct în vineri,
sărim din pereți, din venele cave,
sărim din noi,
din umbre,
sărim cu voltă,
(gestul nostru este premeditat!),
sub asfalt ne așteaptă o întreagă pădure,
ne vom retrage în toate scorburile ei, în sfârșit,
cu toți nervii rupți și înnodați
la nesfârșit,
d-i-l-a-t-a-ț-i
cât o rigolă în care se scurge tot zațul
din ceea ce n-am reușit
să ispășim
îți spui că undeva e un capăt,
undeva trebuie să existe o linie maginot
peste care nu poți trece,
sunt destui mitraliori care te așteaptă să te înclini,
bă, predă-te!,
dincolo de păcat e părul tău care nu putrezește,
sunt oasele tale frecate cu spirt de femeia care a știut să te-alinte,
să te păstreze,
să te facă părtaș la visele ei,
sunt nopțile tale
în care ai fost doar un fumător înrăit,
pus într-un tablou despre cețuri,
fumatul ucide, viața ucide,
sângele tău ucide,
carnea ta de femeie care vrea să trăiască la nesfârșit
ești cel care trece și împarte apele,
aici e apă vie, aici e apă moartă,
aici e apa care poate plânge direct din rotule,
aici îți îngropi melancoliile, cotoiule,
atât de atent…
fluturăm în așteptare,
suntem cămăși ale zilei puse la uscat,
dintr-un nor va curge glucoza care, o-ho, ne va echilibra hemodinamic,
pe marginea acestei streșini
să vorbim ca oamenii mari,
să vorbim despre moarte ca și când ne-am săruta de noapte-bună,
avem nervii atât de electrificați,
de întinși,
ești cel care ar putea să-și închidă pleoapele
și lumea toată s-ar scufunda
în întuneric
eros
eu tac,
tu taci,
tăcerea dintre noi are gratii și solzi,
dincolo ne așteaptă ziua ca un călău,
vom pendula între o oră și alta,
suntem o limbă de clopot,
un nor prins între două furtuni,
vom muri și de data aceasta, la asfințit,
vom muri
liberi, extatici, confuzi,
umbrele noastre, chircite, ca salamandrele aruncate în foc,
frenetic vor disloca partea de aer care ne lipsește
eu tac,
tu taci
când ochiul soarelui, rotund,
prinde coajă, se vindecă
î-n-s-f-â-r-ș-i-t!
și crabii-vampir, uite-i, sapă cât mai aproape de mal,
în nisipul pus între noi,
în destinul nostru plin de apă și sare,
sapă sub piele, între tendoane și mușchi,
în lumina difuză a oaselor noastre fosforescente
și puse drept far, pentru cei înecați și care nu se mai regăsesc,
o-ho,
în vizuinile lor mă retrag,
cu toate armatele,
în scrâșnet de frâne,
de dinți,
cu steaguri, lampioane și măști,
toate desfășurate,
eros e doar un tip care a gustat din sângele tău,
după care s-a sinucis,
măcar acolo e un spațiu
în care intensitatea emoțiilor
nu poate fi contorizată,
da, te voi aștepta în locul acesta, voi desena, pe zidurile pline de mâl,
un graffiti etern, ehei:
mă gândesc la tine în multe feluri, foarte des,
nu știm a cui e mâna
care devine o prelungire a unei stări din care
nu dorim,
nu dorim
vreodată
sa capitulăm
și uite-ne cum ne înghite ziua,
și uite-ne cum eșuăm în partea de realitate
care nu ne aparține
le vent, le cri
ce îngădui,
ce fel de răgaz aștepți să te cotropească,
unde e locul acela în care poți capitula,
în care poți respira, în sfârșit,
în care te poți exila
ca într-o sărbătoare cuminte
găsești liniștea în mângâierea unei femei,
în vocea ei ca o oglindă care reflectă
ceea ce îți dorești să ajungi, cândva:
un om care decide să încărunțească,
un om care decide că se poate împăca,
un om care vrea să învețe să moară
linia destinului ei se intersectează cu linia destinului tău
într-un mod aproape neverosimil,
strânsoarea ei tandră,
cuvintele ei atât de puține, venite direct de pe lumea cealaltă,
sunt ceea ce îți conferă echilibru
uite, să găsim funii atât de trainice, de ascuțite,
pline de sare și zimți,
să avem cu ce ne lega temerile,
să le înfășăm,
să scormonim cu ele prin sânge, printre hematii,
prin dârele lăsate de zborul lor uniform prin venele cave,
să ne unim nefericirile, să ne legăm umbrele, la dracu,
să fugim în cetăți, pe zidurile lor atât de înalte,
acolo vom ispăși fiecare păcat
pe care încă nu l-am comis,
vom aprinde focuri ridicate până la cer
și numai așa vom reuși să urlăm: suntem fericiți
câtă vreme nefericirea e numai o întâmplare
în viețile noastre pe care le-am trăit separat
cel care nu ești îți cere să taci,
cel din spatele tău, care se face mic, tot mai mic,
cât să nu-l poți sufoca,
se bucură: în dimineață, iubita doarme de-a latul patului,
e un cocon în cearșafuri,
curând îi vor crește aripi
și abia atunci nu se va mai putea rătăci
frica e cea care ne leagă,
e cea care ne dă curaj:
vom merge de mână și vom putea înfrunta
tot spațiul care ne separă,
îl vom putea respira ca pe o liniște care ne va crește, alb,
de la tâmple
și uite cum ne schimonosește timpul,
și uite cum ne topim din oase, ca lumânările-n pangar
thriller
o să-mi fac o vizuină sub balconul tău,
direct sub mușcate,
cât mai aproape de plopul de care se sprijină strada,
te voi veghea de-acolo,
voi înnopta acolo, o să încărunțesc acolo,
mă va cuprinde iarna,
mă vor cuprinde spaimele tale,
tot rictusul, văpaia ochilor tăi,
insomnia,
misterul ascuns în oglinda din care tot timpul zâmbești,
voi aștepta să-ți apar în vis,
să mă vezi cum dorm iepurește sub ferestrele tale,
cum sforăi, da, cum îți recit din cummings:
doamnă, o să te ating cu mintea,
o să te ating și o să te ating
până când deodată o
să-mi zâmbești, obscen de timid
îmi voi căra zilele pe care le mai am de trăit,
le voi căra în gură, ca pe jir,
în marsupiu,
în tot ceea ce le poate cuprinde, într-un sicriu
în spatele căruia manechine fugite din galantare vor murmura:
bate-mă, dar bate-mă, doamne, să mor,
într-o grădină cu flori,
pe brațele cui mi-e dor,
le voi suspenda de pereți, oho, în vizuina mea va mirosi atât de frumos
a crimă, a zgomot de pași,
a urină,
a placente,
a licurici,
animalul din mine, pe înserat, se va apuca să aprindă făclii,
se va apuca să dezoseze liniștea care învăluie orașul,
se va apuca, frenetic, să-ți bată în tocul ferestrei,
hei, aici sunt, în spațiul acesta care-ți erupe sub tălpi,
care poate declanșa un cutremur,
care poate întoarce norii direct în oceanele de unde au fugit
tu dormi
și eu încă am puterea să te contemplu,
mirat descopăr că poți iriza,
că poți fredona,
că poți vorbi din degetele de la picioare,
că pielea ta e fosforescentă,
ești un pește uriaș care a înghițit un far
și d-aia sunt atâția și-atâția naufragiați
care nu mai pot fugi de realitate
voi îmbătrâni acolo
fără ca tu să ai habar,
voi muri acolo, tot așteptând să pătrunzi în spațiul ăsta îngust sub care răsuflu,
sub care zac,
sub care asud,
cu care mă identific,
are c.n.p.-ul meu, are genele mele,
are partea din mine care poate țipa, care urăște monotonia, care poate râde cu gura până la urechi,
care se poate hrăni cu harpii, cu înserarea când e cuprinsă de metastaze,
iubito,
dilată-mă,
dilată-mă,
e un adevărat thriller sub ferestrele tale,
iar eu mă ascund atât de sfios
că abia am curajul să-ți spun
noapte bună
