E de-a dreptul ciudată maniera în care evoluează presa călărăşeană… În 1990, aveam de-a face cu o medie militantă, angajată civic sau, cu o altă faţă, cu cea mercantilă, care căuta să şocheze cititorul avid de informaţii „interzise”, editată de refulaţii vremurilor.
Era suficient să pui, pe prima pagină, un nud de femeie, ca publicaţia respectivă să fie în mod obligatoriu achiziţionată de cititorul mediu, câtă vreme piaţa abia dacă deschidea ochii şi reuşea să asimileze noile „dezvăluiri”, cele mai multe din iatacurile unor presupus-prostituate şi scrise de autori cu imaginaţie puţină, între doi mici şi-o halbă cu bere. Evoluţia presei locale, pentru cine este atent, se mulează, fără discuţie, pe cea a fenomenului mediatic central. La Călăraşi, copiind apucăturile presei bucureştene, au existat publicaţii lubrice, publicaţii militante, cele angajate politic, în speţă publicaţiile de partid, cele de tip „eveniment”, au existat reviste de tip magazin, publicaţii de dezvăluiri şi cu un limbaj extrem de colorat, după fenomenul vadimist, publicaţii de cuvinte încrucişate şi, rar de tot, publicaţii de cultură sudistă. Desigur, nu ne-am propus să facem, acum, o posibilă istorie a evoluţiei presei locale, însă credem că este necesar să punctăm doar câteva aspecte, în măsura în care nouă ni se par extrem de importante, mai ales pentru autorii de presă scrisă şi care, într-un mod paradoxal, se complac într-un stil de-a scrie extrem de rigid, cu puţine idei şi uneori fixe, abuzând de un vocabular limitat, precum antropoidele, în ideea că s-au făcut deja extrem de multe studii de piaţă şi, în baza acestora, s-a ajuns la concluzia că, azi, cititorul de presă preferă teme uşor abordabile, în termeni uzuali, aştfel încât să nu mai fie necesar ca acesta să fie pus în postura de-a trage singur nişte concluzii sau învăţăminte. Ca să facem o paranteză, pentru cei din presa locală de astăzi şi care, într-un exces de autoevaluare idilică, emit opinii legate de o posibilă şcoală de gazetărie locală, să spunem că primul cotidian, la Călăraşi, a fost editat de Petre Ioan Creţu, un tip extrem de inteligent, cu puternice afinităţi politice de dreapta, acesta reuşind, pentru o vreme foarte scurtă, să scoată publicaţia zilnică „Semnal din Sud”, în numai două pagini, dar care constituie punctul de plecare a presei cotidiene, la Călăraşi. În istoria presei locale, desigur, au intrat, de-a lungul timpului, şi multe persoane care-şi înăbuşeau, de extrem de multă vreme, dorinţe subconştiente imorale. Aşa am avut de-a face, spre exemplu, cu publicaţii sordide, de genul revistei „Ţâţe” sau cu o alta, de cultută de gard, editată de Alexandru Oltenacu, denumită „Y love you”. Desigur, astfel de publicaţii erau etrem de generos răsplătite, în sensul că proprietarii acestora, dintr-o singură ediţie, prin anii ’90, îşi puteau achiziţiona, din Turcia, aparate video şi televizoare color, ceea ce constituia un lux la acea vreme. Au mai fost publicaţiile de partid, de genul „Dialogului” FSN-ist, de tristă amintire, după modelul publicaţiei centrale „Vocea României”, apoi publicaţii oarecum meteorice, denumite „Muntenia”, „Poliţia călărăşeană”, „Sud”, „Ora” sau „Opinia de Călăraşi” a lui Nela Negreanu. Însă despre altceva vroiam să vă spunem, de data aceasta, câtă vreme observăm că, acum, fenomenul presei locale îmbracă haine de doliu, atâta timp cât avem de-a face, de la un timp, cu aşa-numita presă de cadavre, presa mortuară, cu angajaţi care abia aşteaptă să se mai întîmple câte-o nenorocire pentru a putea colporta şi ei o ştire. Întâmplător, iată, cu doar puţine zile în urmă, o fetiţă, de numai doi ani şi jumătate, cade de la etajul 3 al unui bloc, după care se stinge la un spital bucureştean. N-am văzut atâta forfotă, între aşa-zişii angajaţi ai publicaţiilor locale, de foarte multă vreme. Vă daţi seama, nu i se întâmplase un lucru deosebit cine ştie cărei somităţi locale. În fapt, un lucru extrem de banal, dar, de asemenea, extrem de regretabil, este pus în discuţia publică de aşa-zisa presă locală căutătoare de senzaţii tari vândute unui public devenit, între timp, mai puţin cultivat sau mai puţin răbdător cu analizele de presă, cu dezvăluirile sau cu reporajele. Iar presa de cadavre merge cu relatările până într-un nivel care frizează patologicul: blocul fetiţei, etajul, imagini cu elicopterul venit s-o transporte la spital, apoi imagini de-un penibil jenant de la înmormântare. Mai lipsea o imagine cu coliva… Or acest lucru nu e prima oară când se întâmplă. Într-un mod lipsit de logică, iată, în ziua în care a fost îngropat un patron al unei unităţi de alimentaţie publică din oraş, s-a întâmplat să fie condus pe ultimul drum şi primul prefect democratic al judeţului Călăraşi, Luchian Sturzu, în fapt o bornă a democraţiei locale şi-un om de-o probitate morală şi profesională indubitabile. Însă logica presei de cadavre funcţionează pe alte coordonate, câtă vreme a relatat, tot cu lux de amănunte, deosebita „întâmplare” a respectivului patron de crâşmă care, fatalitate, după ce s-a certat cu angajaţii, s-a dus la culcare şi s-a trezit mort. O logică primitivă animă presa locală, o lipsă de bun-simţ elementară, când senzaţionalul este căutat în fapte absolut mărunte şi nedemne de a fi relatate decât la o posibilă rubrică a faptului-divers local. Dacă unuia i-a căzut bena-n cap şi-a murit, trebuie neapărat să relatăm acest lucru în detaliu, inclusiv cu fotografii ale „tinerei văduve îndoliate” care, la auzul veştii, i s-a făcut rău şi a fost transportată, indubitabil, de urgenţă, cu salvarea, unde dracului în altă parte dacă nu la spital?! În această logică, în vremuri de-a dreptul tulburi, în căutare de senzaţional trivial, presa locală a ajuns, iată, să relateze mai mult de la morga decât de pe aiurea, lăsând să se-nţeleagă că, dacă doreşti să ajungi vedetă de ştiri, nu e necesar decât să bei furadan, să-ţi tai gâtul sau să te spânzuri cu lesa de la câine. Ce să înţeleagă un adolescent din toate astea? Că sunt repere? Că poate ieşi din anonimat doar dacă se culcă viu şi se scoală mort? În fond, dacă urmăriţi cu atenţie, reprezentanţii locali ai televiziunilor centrale ajung să fie preluaţi de posturile naţionale numai cu astfel de relatări, semn că nu asimilează informaţii, că nu le penetrează, că nu au capacitatea intelectuală de a discerne informaţiile şi – mai ales – consecinţele relatărilor lor. Cu aşa ceva ajungem în presa centrală, după mintea presei de cadavre din călărăşi, cu relatări de la înmormântări, cu elicoptere care duc bolnavi, în stare gravă, la Bucureşti, când astfel de evenimente, într-un oraş mai mare, sunt lucruri absolut banale. Mai rămâne ca presa locală urât mirositoare să stea de veghe, pe malul Borcei, să vadă dacă se mai îneacă sau nu cineva. Şi dacă mai vin şi pompierii, e-hei, e deja o lovitură de presă! În vremea asta, la Călăraşi, se face trafic de influenţă instituţionalizat, după cum vom relata, cu materialul clientului, în curând. La Călăraşi, directorii de deconcentrate au firme dosite pe numele nevestelor, cu un singur angajat, adică nevasta, dar care rulează miliarde de lei, pe contracte „de consultanţă” asigurată tocmai de domnul director al instituţiei deconcentrate. De altfel, nu vrem să ne dezvăluim viitoarele subiecte pe care le vom aborda, însă nici nu vrem să se-nţeleagă că presa de cadavre are de-a face cu fenomanul jurnalistic local decât în măsura în care ea este tăinuită. Dumnezeu s-o ierte!
Send an email
