ta-ta-ra-ta-ta
ne iubim cântând din trompetă,
ta-ta-ra-ta-ta,
ne vindecăm, facem schimb de solzi, de temeri,
ne dăm unul-altuia timp,
o secundă pentru tine, o altă eternitate pentru amândoi, lua-ne-ar dracu!
până unde șchioapătă
dorul
și cum aș putea să-l țin în lesa lui de om plin de ceață,
de om preocupat,
de om care a uitat să respire
pe planeta mea e o tristețe care doar poate fi intuită,
ta-ta-ra-ta-ta,
mai târziu vor curge macii în valuri, pe străzile care nu ne-au reținut pașii,
tot la fel de târziu, va veni și dumnezeu și ne va da o altă identitate,
un alt scop, o altă fixație
mă, tu ai un ochi la ceafă
și poți simți
curgerea pereților, strâsoarea lor exactă, calmă, precisă, e-x-a-s-p-e-r-a-n-t-ă,
o-ho, aici te iubesc cu genunchii la gură,
te iubesc din rotule și iată-mă cum cânt din ele,
uite cum mirosim deja a cadavre care asudă la mâneci,
fumul din noi
se ridică-n tavan
și moare acolo, moare, iubito, atât cât a învățat el să facă un asemenea gest capital,
ta-ta-ra-ta-ta,
ne iubim cântând la trompetă,
chelălăiala asta ne macină oasele,
se reflectă-n vitrine,
gesticulează,
e forma ei de a se face simțită,
de a striiigaaa
de solzi mă lepăd, de solzi,
în mine crește un alt animal,
îmi însemn spațiul, cât mai compact, mai rotund,
raiul meu are ochii înfundați în orbite,
în curând, o altă insomnie ne va da târcoale,
ta-ta-ra-ta-ta,
ne iubim
rezemați de țevile puștilor,
ne iubim și învățăm să respirăm în același timp,
ne iubim și învățăm să murim,
doamne,
atât de repede și de frumos
back-up
să calci temător,
să ți se îndoaie genunchii,
dumnezeu are și el dracii lui, are temeri,
tot ce vrea e să fie la fel de liniște ca la facerea lumii,
nu-ți flutură velele și abia mai respiri,
sub tălpi, strada să devină un râu în care te afunzi,
un râu cu pești care au o sete imensă,
care au o foame imensă
de sânge, de carne,
de ce-ți lipsește,
cât să crezi că tot ceea ce e de ajuns
nu e niciodată suficient
într-un oraș pe care-l vezi prima oară,
ca și când nu tu, ci numai ceea ce reține memoria,
ceea ce absoarbe, cât să nu te simți rătăcit,
o, da, temător calci,
iubirea e totdeauna desculță
și câtă neliniște ascunde
fiecare pas care poate fi ultimul din tot acest șir,
din aceste vaiete ale tuturor femeilor
care te-au păstrat
în cutiile unde-și împachetează păcatele,
unde-și ascund secretele care le fac să roșească,
unde-și ascund
toate dorințele care le-au făcut să ardă
direct din limfă, din oase
dumnezeu are draci
și arde și el,
e o țigară care fumegă atât de exact,
dincolo de pereți,
în inima care încă știe să facă back-up,
ar putea, într-un gest încărcat de revoltă,
să-ți șteargă memoria,
să-ți șteargă trecutul,
s-ă-ț-i-ș-t-e-a-r-g-ă
picioarele cât să rămâi orb pentru ultima oară
și de ceea ce iubești să te lepezi,
băă, tu ești un om care ar putea să locuiască
între aripile unui fluture,
direct în zborul lui atât de difuz,
în scorburile din care asudă pădurea, în mijlocul verii,
într-o cămașă de forță
unde același dumnezeu e ba cataleptic, ba furios
și nici nu mai știe dacă ziua de mâine
mai are vreo importanță dacă va mai veni
o alternare atât de precisă
te sugrumă orașul,
îi pipăi strigătele,
carnea lui atât de transparentă
e o altă formă de a te înstrăina,
lași semnul tău de om care tace atât de timid
pe fiecare zid care încă nu te-a strâns suficient,
încă nu te-a făcut să te evapori,
să strigi, e-hei, în fiecare cutie poștală te uiți
tot așteptând vești
despre sfârșitul lumii
și câte măști să mai schimbi,
ce alte păcate te macină
și la care capăt te doare fata asta
care zâmbește atât de frumos
nu te poți lepăda,
nu-ți poți scoate solzii tăi care știu exact când rămâi fără aer,
care știu exact din ce parte se ridică lumina
și cât de firav bate ea în ferestre,
nu te poți lepăda
de ceea ce memoria absoarbe și păstrează
într-o alternare atât de precisă a simțurilor
ea e într-un colț al inimii care nu mai știe să se exprime,
tu încă te cauți și uimit descoperi cum fiecare are partea lui de adevăr,
cum fiecare are partea lui
de teamă
ascunsă sub pleoape
aici, moartea e cea care a-nvățat să separe,
ea știe care singurătate poate fi părăsită în mijlocul străzii
și care trebuie purtată pe brațe, ca un trofeu,
ea știe care dragoste merită trăită până la capăt
și care se poate stinge
la margina scrumierei
te sugrumă orașul ăsta,
e tot ceea ce te înstrăinează și te face atât de înalt,
umbra ta poate acoperi prin intensitate
toate celelalte strigăte,
semnul tău de om timid a-nvățat
că tăcerea e o altă formă
prin care urletul
știe să se dilate
iadul din fiecare
încă-i păstrezi numărul de telefon,
cândva, o să te decizi să-i mai spui câte ceva, fie și două cuvinte,
e forma ta de a conserva legătura cu cineva care demult te-a uitat,
care te-a schimbat ca pe un ștergător uzat și care nu mai oferă aceeași vizibilitate în condiții de vreme incertă,
e forma ta prin care tot te legi de trecut, de ceea ce tot nu te lasă să respiri, să dormi, oh, în sfârșit,
cât de mult ți-ar plăcea să te trezești atât de odihnit de parcă ai începe o nouă viață,
să vină cineva să-ți dea restart, (dumnezeule, chiar am nevoie de asta!),
esti o amforă îngropată sub mâl, sub nisip, sub veacuri
și încă aștepți să te descopere cineva,
un john doe al acelora care nu au terminat să-și roadă unghiile,
cărora le este teamă de strânsoarea atât de exactă a varului de pe pereți,
al acelora care mai cred în miracole și că în lumea asta mai e ceva
care merită să fie d-i-v-u-l-g-a-t
asta îți spui, asta gândești: o să-i trimiți un porumbel voiajor cu ultimile vești despre tine:
javră, sunt tot aici, tălpile mele fac volte prin cer, încă mă caut printre ceștile de cafea,
printre pachetele mele cu țigări de foi, premium no 7 sumatra, fumatul dă dependență, dragostea dă dependență,
viața dă dependență, tu dai dependență, mirosul tău dă dependență, carnea ta
și nici nu mai știu când vom putea, dracului, să murim atât de împreună cum am mai fost cândva,
direct în lumea acelora care au învățat prețul exact al fiecărui lucru, al aerului, al umbrelor, al lui iuda care știe să se tocmească atât de dibaci,
al frunzelor care nu mor, ci se reîntorc în pământ, să-i facă umbră pe dedesubt,
acolo unde e un alt soare la fel de arzător și pe care atât de frumos l-am denumit iadul din fiecare
un epitaf scris direct pe scoarța copacilor,
în memoria lor când verde, când ruginie,
în trestiile pe care le-ai iubit cu atâta patimă, la care ai reușit să cânți, cu care te-ai legănat,
asta aștepți,
cândva, o să-i trimiți un semn despre tine: sunt încă aici, încă sunt viu, încă plâng cu genunchii la gură căci numai asta mi-a mai rămas de făcut,
nu mai știu dacă lumina e forma alienată a întunericului,
nu mai știu dacă mai e ceva de presupus, de împărtășit,
nu mai știu dacă îngerii de pe umăr nu sunt altceva decât ceea ce ascunde iraționalul din noi,
o să reușesc să mă împac pe mine cu mine, pe mine cu ceilalți, pe ceilalți cu cei care nu vor să să împace cu nimeni,
tot scrâșnești din dinți, mirându-te cât de repede poți dispărea din ceea ce altădată îți reținea pe piele fiecare amprentă,
ăsta e felul tău de a-ți spune că e vremea ca și tu să uiți, să încerci să-ți îngropi amintirile ca pe un os, javră,
pe planeta asta vor înflori, cât de curând, castanii
și încă sunt inimi care au învățat să nu bată niciodată altfel decât împărțind aceleași artere
sub stratul dintre logică și înfrigurare
se miră că dragostea ei nu a reușit să te vindece,
că nu-ți este suficientă, că nu-ți acoperă tot spațiul,
umbra,
picioarele când ți-e frig,
că nu reușește să te cuprindă în strânsoarea ei atât de precisă,
că te simți ca un ceas neîntors și cu limbile care s-au prelins din tavan
direct pe podea, unde băltesc,
că n-a reușit, la dracu, să-ți scoată din piele, ca pe furunculi, toți demonii
la care te-nchini, toate marotele
și nici să-ți jupoaie pelicula aia atât de febrilă
care-ți acoperă sufletul,
care nu vede decât pe timp de noapte, ca liliecii,
câtă vreme întunericul e cel care te hrănește,
e un uger uriaș
prin care curg melancoliile
niciodată nu ți-a păsat cine te va mai ascunde
și unde,
tot cauți o mână care să te cuprindă, să te s-u-f-o-c-e
cât se poate de tandru, (ucide-mă, iubito, ucide-mă!),
tot cauți o amforă în care să zaci și cu care să te scufunzi definitiv,
care să nu mai fie găsită vreodată,
ești un iona modern, nu-ți pasă decât de efectul introvertit al xanaxului
exact când pereții devin o cămașă de forță, el e dumnezeul tău,
e cel care te poate trece în ziua de mâine de care ție evident că nu-ți pasă,
cauți acel țărm care te-a făcut atât de înalt că puteai acoperi soarele, albatroșii,
când te hrăneai cu alge, când ție îți era foame de carne de om, ca antropofagii,
îți era foame de carnea ei,
de sângele ei,
de ceea ce se ascundea sub stratul dintre logică și înfrigurare,
de timpul acela care anchilozase,
îl căutai
pe cel acoperit de mâl,
pe cel care nu mai are habar dacă e suficient aer,
dacă în acest spațiu trăiești un trecut care se repetă
nu poate înțelege, iată, că nu îngerii aduc vindecarea, ci tot ceea ce este irațional,
că depresiile au un cod secret prin care știu să se exprime,
au limbajul lor braille
pe care numai degetele care pot cânta îl pot percepe,
au misterele lor care zac în amforele încă nedescoperite
și, da, nu e suficient să-ți respire lângă inimă
când acest lucru se întâmplă atât de rar,
de puțin,
de imprevizibil,
când dragostea este un pansament peste o rană care se ridică pe dedesubt,
e un copac cu rădăcinele crescute viguros în aer
și încă nu s-au inventat păsări care să-și facă sălaș
în bezna care crește-ntre noi
cherica
să-ți vorbesc despre locul acesta
unde nu visăm decât alb și sărat, ca midiile,
în el desenez un ochi care vede pentru prima dată lumina,
desenez un soare oval
și un demon care e uimit de câte păcate
poate căra în spate un om
dormi în picioare, de-a lungul zidurilor, precum iedera,
tocmești scamatori care știu să vindece tot ceea ce mai e de șters,,
de smuls, de aruncat peste umăr,
de ținut între riduri,
e locul în care aerul se comprimă
și țipă precum un marfar scăpat de pe șine,
abia mai încape-ntre noi,
între solzii tăi de femeie care știe să se scufunde în gheizere,
în ceea ce reușește să te cuprindă atât de exact,
între tăcerile noastre atât de docile
și care, iată, au în-flo-rit
(femeia de aer, îți spui, o poți respira,
poate lua forma sufletului, poate încăpea într-o sticlă purtată de valuri pe un țărm oarecare,
e mesajul tău către cei de pe lumea cealaltă,
cândva, tot se va afla
că încă exiști,
că singurătatea ta e numai lipsa de aerul acelei femei,
te hrănești cu ea, uite, mesteci aer, pipăi aer, bei aer
și tot te miri de ce încă nu te poți ridica la cer)
eu doar te imit,
îți vorbesc cu genunchii, cu tălpile:
șșt!, locul acesta e cel care ne adună singurătățile
și le-mbracă-n armuri,
în sfârșit, vom duce și acest război, după care ne vom sutura venele,
precum sinucigașii care încă mai au îndoieli,
ne vom vindeca, la dracu, definitiv,
cât încă ne pasă
că și nouă ni s-ar putea întâmpla să murim
golden taste
într-o zi,
o să iubești o femeie care-ți va mătura prin oase, prin interiorul lor,
cât să te doară,
le va spăla cu infinită grijă,
le va sorta după dimensiuni, după locul în care au început să-nmugurească,
mă, câtă dezordine e la tine, câtă dezordine este sub pielea ta,
sub sângele tău,
dedesubtul solzilor tăi,
sub carnea ta de bărbat care fumează țigări de foi,
moods, golden taste, fumatul ucide,
de care te lepezi,
oare a câta oară năpârlești
și câți gropari sunt bineveniți să-ți spele păcate cu spirt,
să-ți spele țeasta ta îngălbenită de vreme,
să-ți spele exact coasta aceea care-ți lipsește,
alcofarm, 500 ml, 33 de grade,
cât să caști ochii:
unde să găsești o astfel de ființă
care se naște numai în imaginația ta
pe-atunci, venise primăvara
și sângera din pleoape, sângera din muguri,
sângera din ceea ce nu mai putea sângera:
din gingii, din rotule, din venele cave care nu se lăsau tăiate,
mă, câtă dragoste ascunde sufletul tău, câtă tandrețe
și încă nu știi cui o poți dărui,
astfel te durea acea primăvară,
direct din oasele date cu spirt, frecate cu palmele goale de femeia
pe care vrei s-o iubești și care încă nu s-a născut,
era un fel de vânt
care ar fi vrut să doarmă laolaltă cu tine,
ar fi vrut să viseze laolaltă cu tine
fix 100 de ani și încă multe alte războaie
în care ai fost învins,
javră, vae victis nu există decât pentru cei care nu vor să lupte
dormeai și tu
și nu erai altceva decât un elefănțel roz
care zâmbea de pe o stampă
de care ție, oricum, nu-ți păsa,
era atâta liniște ca și când facerea lumii urma să se întâmple,
numai tu iubeai o femeie care urma să existe
într-un timp pe care nimeni nu-l putea preciza cu exactitate,
drace, femeia asta îți spală oasele de tot întunericul,
drace, femeia asta chiar te iubește,
drace, acestei femei îi pasă cu adevărat,
deși tu nici măcar nu exiști
și deși tu încă aștepți
să ți se întâmple ceva ieșit din comun,
mai precis să poți înfrunzi
litanie
du-mă, vânte, unde-oi vrea,
du-mă la mândruța mea,
că-i rămasă singurea
și mi-i tare dor de ea
și număr zilele: cele în care urmează să împletesc cărări până la tine,
cele care nu vor veni vreodată,
cele care vor fi albe de frică, precum iepurii, când sunt hăituiți,
cele în care aerul nu ne va mai ajunge
și-l vom ascunde cât mai adânc, în frunzele plopilor, să nu putrezească
aici e un câmp de maci,
în mireasma asta ai putea să te pierzi,
te-ai putea îngropa în câmpul ăsta care te face să visezi atât de frumos,
oho, îți spui, mai târziu vor veni și prigoriile
și zilele tale vor fi la fel ca ale lui adam, hermafroditul
(pe tine te doare colostrul tău de jivină
cu puii sufocați de placentă,
îți spui că secționarea nervilor spinali
e una dintre soluții, poate singura)
și număr zilele: până la tine e un deal, e o apă, apoi un munte, alt munte,
e sfânta vineri care îți oferă un cal nărăvaș în schimbul unei pedepse,
sunt insomniile petrecute cu ochii-n tavan,
singurul teritoriu pe care ți-l însemni
du-mă, vânte, unde-oi vrea,
du-mă la mândruța mea,
că-i rămasă singurea
și mi-i tare dor de ea
aici, orele au ochii dilatați și se plimbă pe streșini,
într-un târziu le auzi prăbușindu-se pe asfalt,
acolo unde nu ai habar cine a scris:
gunoiul trebuie dus la tomberon, nesimțiților
