Cum te strig, femeie, în tăcere, când chemarea mea e un covor de dorinţe pe care ţi-l aştern în cale, molcom, şi plin de dulceaţă, şi cu sfială te caut, că încă am ani de risipit, de cheltuit şi de-aruncat peste umăr, că tot ard şi năvalnic îmi este sângele, dar şi cugetul, măcar că mă lepăd, ca la împărtăşanie, precum călugării năuci, de năravuri şi de păcate.
Sunt zilele-acestea mângăietoare şi cu înfiorare privesc cum noiembrie îşi schimbă înfăţişarea şi umblă tulburat prin viile năuce şi prin stânele sparte, pe unde ne preumblăm ca apucaţii, seducători, uşori şi tandri ca nopţile în care aşteptam să scârţâie stelele şi să ne picure-n ureche stropi de melancolie şi teamă. O să cânt, da, o să cânt şi-o să fac să vibreze ferestrele şi-aerul acestei singurătăţi în care te-am ascuns. Că împăcat mă simt, ca un şarpe de apă puţină, când vântul începe să fluiere din trestii şi papură. Sunt un ochi uimit şi deschis pe marginea lumii, de unde dansez şi mă-nvârt prin frunzele acestei înserări pline de catifea şi lipsite de logică până la nesaţ. Nu-i aşa că m-auzi, nu-i aşa că mă vezi şi, mai ales, nu-i de la sine înţeles că sălbăticia cu care respir acest anotimp încă nu reuşeşte să mă sature, ah, că mi-am îngropat adânc şi cu migală fiecare dorinţă, şi încă mai am file nedesluşite şi secrete îngropate printre poteci. Să mulţumim acestui timp şi-acestui spaţiu pe care-l putem cuprinde cu braţele, când încă aerul miroase a cuiburi de pasăre gureşă, a frunză încărunţită la tâmple şi-a neputinţă. Da, bui, bui, bui, draga mea, că mă şi suspectez cât de clară îmi persişti în memorie, dar şi câtă nedesluşire pot suporta când nu mai înţeleg dacă aripile sunt pentru zbor sau numai pentru a ne dovedi apetenţa pentru înalt. Iată, în oglindă am înfăţişarea unui om hulpav, care a-nvăţat că timpul e un judecător rece şi calculat, care ne cântăreşte angoasele. Năclăit sunt de aceste frunze şi de toate zilele de peste an în care ţi-am numărat remuşcările. Căci asta sunt, un strigăt ca un nor roşu, care se scutură violent printre clipele de plictis. Din frunze ţipă noiembrie, precum locomotivele, în triajul vechi, iar noi încă nu putem pricepe că acesta e un semn frenetic care ne vine dinspre-aşteptări şi eresuri, căci a pârjol miroase părul tău, a pădure pitică şi-a soarele oglindit într-o buză suptă de gârlă. Că mult, cât de mult te-am aşteptat printre vocale, unde e loc de nesăbuniţe şi-un interval plin de-atâta tandreţe şi-nduioşare, a-a-aoleo, draga nenii, câtă vreme te-asemeni la chip cu umbra celui care-am fost şi care tot strigă şi ticăie-n interior până când vom pune capăt acestei căinţe. În înserare, suliţa soarelui se topeşte în iarba pitică şi se pierde printre frunzişuri, pe unde încă-ţi caut urma paşilor dar şi semnele că încă exişti şi că asta e singura raţiune care mă stânjeneşte. O să mă vindec, fii fără grijă, o să mă vindec, o să caut un alt orizont unde îngerii să n-aibă atâtea prejudecăţi şi unde noiembrie, înfrigurat, să plângă în hohote, cu genunchii la gură.
Send an email
