Victor Cutuş-Mureşan: "Rezistenţă şi colaboraţionism"


Victor Cutuş-Mureşan, un călărăşean prin adopţie, fiind născut în inima Ardealului, în satul Nireş, de lângă Beclean pe Someş, revine pe piaţa editorială locală cu volumul “Rezistenţă şi colaboraţionism – 8 mari scriitori între demnitate şi durere, laşitate şi dezamăgire”, apărut la Editura Agora – 2011.

Victor Cutuş-Mureşan este autorul unei cărţi de folclor, cuprinzând texte culese din zona natală, al alteia de lingvistică şi al unui număr de 8 lucrări de critică şi istorie literară, dintre care se disting 3 scrieri despre Mihai Eminescu.
Volumul “Rezistenţă şi colaboraţionism” este unul tot de istorie literară, Victor Cutuş-Mureşan fiind un fin observator al fenomenului literar românesc, autorul punctând, de data aceasta, prestaţia morală, comportamentul etic al unor mari scriitori români, pe parcursul unei perioade zbuciumate din punct de vedere istoric, începând cu perioada interbelică şi terminând cu aşa-zisa deschidere culturală promovată de Gheorghe Gheorghiu Dej. Sunt “disecaţi” 8 scriitori români, în fapt comportamentul lor etic în diferite perioade de timp, fiind vorba de Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Lucian Blaga şi George Călinescu.
Spre exemplificare, ne vom opri asupra a două capitole din acest volum, anume acelea care tratează cazurile Arghezi şi Bacovia, doi dintre marii poeţi români ai secolului XX, dar cu destine total diferite, cu opere diametral opuse şi cu stări materiale şi morale diametral opuse.
În cazul lui Tudor Arghezi, acesta este colaboraţionistul prin excelenţă. La 1916, acesta se regăseşte în tabăra germanofililor, deci “în serviciul duşmanilor ţării”, iar în 1916, când Capitala este ocupată de trupele austro-germane, iar guvernul român se află în exil, Arghezi devine un fervent colaborator al unei publicaţii editate de autorităţile germane. După episodul Mărăşeşti, consumat în Primul Război Mondial, Arghezi militează pentru capitularea ţării. Ulterior, asupra acestuia se emite o cerere de arestare, fiind acuzat de intrare în serviciul inamicului, fiind pus oficial sub acuzare şi dus în faţa Curţii Marţiale a Corpului II Armată. A fost întemniţat mai bine de 1 an, iar amnistierea intervine ca urmare a unui decret semnat de ion I.C. Brătianu, poetul fiind nevoit să accepte colaborarea cu liberalii, preluând conducerea ziarului “Naţiunea” şi editând revista “Cugetul românesc”, publicaţie patronată de Fundaţia Culturală Principele Carol. După 1927, Arghezi îşi schimbă orientarea politică, colaborând cu publicaţia “Dreptatea”, ziar al Partidului Naţional Ţărănesc. Arghezi s-a aflat în legătură şi cu cercurile angajate în readucerea pe tron a prinţului Carol, cel care, în 1925, la Milano, renunţase la acest trept. De la Carol al II-lea, Archezi primeşte, în mod repetat, ajutoare financiare consistente. Acesta, de altfel, îi şi dedică poemul “Făt-Frumos”, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la revenirea pe tron. Victor Cutuş-Mureşan, un cronicar atent al timpurilor şi al oamenilor, deopotrivă, notează că Traian Chelariu, cu această ocazie, spune despre autorul “Cuvintelor potrivite” că “a fost prea supus servitor al banului monarhului”. În fapt, şi conceperea celebrului pamflet “Baroane”, în care este vizat ambasadorul Germaniei la Bucureşti, baronul Manfred von Killinger, a fost tot o comandă în urma căreia Arghezi a fost recompensat pecuniar. După 1946, urmează “10 ani negri” pentru Tudor Arghezi, poezia acestuia fiind atacată de către reprezentanţii sociologismului vulgar. Însă cel mai virulent adversar al acestuia a fost Miron Radu Paraschivescu, acesta numindu-l drept un impostor, Paraschivescu fiind urmat de S. Toma, cu al său celebru articol “Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”. Gheorghe Gheorghiu dej este cel care-l reabilitează pe Tudor Arghezi. Este decorat cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani, iar în 1955, în iunie, pentru volumul “1907 – Peizaje”, primeşte drept avans pentru a pleca pe litoral, suma de 25.000 lei. În 1957, pentru un alt manuscris, primeşte fabuloasa sumă de 400.000 lei, fapt care-l determină pe acelaşi T. Chelariu să scrie despre poet că este “porc şi hazna”. Citându-l pe Eusebiu Camilar, chelariu spune că nimeni nu i-a cerut vreodată lui Arghezi “să se angajeze în halul în care s-a angajat. El s-a suprasolicitat însă, din pură lăcomie de bai”. La un pas de a fi Distins cu Premiul Nobel pentru literatură, Arghezi e văzut de contemporani drept omul care “s-a prostituat până şi cu caporalii Uniunii sovietice”, drept un publicist afacerist, fără nici o morală, într-o vreme în care Blaga, Ion Barbu şi Vasile Voiculescu au tăcut.
La celălalt capăt al existenţei, trăitor într-o pauperizare continuă, se află george Bacovia, poetul sensibil şi nevrotic, cel care a fost distins, în acelaşi an ca şi Tudor Arghezi – 1934 – cu Premiul Naţional pentru poezie. Bacovia e vexat că un poet de talia lui, în România, nu găseşte ca mijloace de întreţinere decât o slujbă de copist clasa a III-a. Era un învedereat consumator de tutun şi de alcool, fapt care determină apariţia stărilor nevrotice, pe un fond psihic labil. Are dese crize de depresie profundă; stă zile întregi închis în odaie şi bolboroseşte monologuri interminabile şi fără sens. Acesta este omul Bacovia, internat în repetate rânduri în sanatorii de boli mintale, o fiinţă plăpândă, un om transfigurat şi lipsit de apărare în faţa vicisitudinilor vieţii. Volumul de debut al acestuia, “Plumb”, apărut în 1916, în 500 de exemplare, trece neobservat, doar macedonski fiind cel care publică o cronică elogioasă.
Victor Cutuş-Mureşan punctează decisiv cu privire la starea morală şi materială a poetului, amintind că, la 1921, Bacovia are faţă acoperită de o crustă violacee şi că iese rar din casă, cu obrazul înfăşurat în tifon şi cu gulerul hainei sau al pardesiului ridicat. În 1928, la intervenţia lui Liviu rebreanu, i se oferă un post de copist, motiv pentru care bacovia devine agitat şi aiurează pentru ca, ulterior, să cadă într-o stare de apatie. În 1929 apare volumul “Poezii”, cuprinzând poemele din “Plumb” şi “Scântei galbene”, primind ca drepturi de autor suma de 2.000 lei, cu obligaţia de a-şi vinde singur un anumit număr de exemplare. Este dispreţuit demai-marii epocii. Abia în 1932 i se acordă, prin Societatea Scriitorilor Români, o pensie de 1.000 de lei. Nu reuşeşte să-şi găsească un loc stabil de muncă. Abia în 1946 este numit consilier cultural la Departamentul Artelor, dar numai pentru 3 luni, când postul e suprimat. În perioada proletcultistă, poezia lui Bacovia se citea clandestin. În 1956, într-un interviu luat poetului de către Cicrone Theodorescu, acesta mărturiseşte “Oamenii nu au fost delicaţi cu bacovia”. În acelaşi an, este internat, într-o stare de epuizare totală, la Clinica Panduri, însă directorul Theodor Burghele, un chirurg specialist, refuză să-l consulte. Moare un an mai târziu, ultimele cuvinte ale acestuia, potrivit celor care l-au asistat, fiind “Ce întunecime… Vine întunericul…”
Victor Cutuş-Mureşan distinge două cauze ale prostituţiei intelectuale, în cazul unor importanţi scriitori români: posibilitatea de a fi editaţi şi carierismul. Volumul “Rezistenţă şi colaboraţionism” este unul prin care autorul îşi demonstrează aserţiunile cu rigoarea unui matematician.