Arhiva

Cronica tragediilor mărunte – 19

Print Friendly, PDF & Email

Sufletul e un fum de ţigară pe care-l va împrăştia vântul, căci la fel este şi zădărnicia când amăreşte zilele şi le face mai lungi şi mai friguroase, câtă vreme nimeni nu-i ştia durerea lui Romel, atât de surdă, de intensă şi de covârşitoare, când patima jocului de noroc l-a adus într-un asemenea hal de disperare şi de răvăşire a inimii.

A încercat, săptămâni la rând, să se dreagă la cârciuma lui Drăguşin, cu vin amărui ca fierea, sorbit pahar după pahar, of, gândindu-mă la tine, cu sufletu-ntristat, apoi cu ţuică dată în fiert a doua oară, cu aburii prelungi de tescovină, cu vinars şi cu rachiu din fructe şi din drojdie, până când timpul nu mai avea înţeles şi umbrele fie se alungeau precum gâtul cocorilor, fie începeau să fie furişe şi să se strecoare pe sub tocul uşii, of, afară e-ntuneric, iar inima-n mine arde, cu-amar şi cu durere, când Romel era convins că nimeni nu mai păţise o asemenea ruşine şi taman el să fie de râsul şi de batjocura mahalalei, când se ştia că are mână bună şi e ursit să fie cu noroc, cu împlinire şi cu câştig la mesele aşezate, când se roteau paralele dintr-o palmă în alta, la jocurile măsluite cu treflele, cu aşii ascunşi prin mânecă sau dosiţi prin buzunarul de la piept. Căci te-am iubit pe tine, cum eu n-am mai iubit, a-a-aoleo, că bun e vinul şi niciodată de-ajuns, când încă pot să-l sorb şi n-am suficiente guri pe care să le-ndestulez cât să mă satur, când cocleala poleise cu negreală sufletul lui Romel, iar în piep simţea un junghi permanent, că devenise ca o stafie de la acea întâmplare când s-a calicit şi parcă-şi pierduse minţile de setea câştigului rapid şi atât de muncit şi de transpirat când încă nu mai avea ce să lase pe masă, după ce-şi pierduse câştigul pe o lună la săpat prin curţile veneticilor, pe la gospodari şi cămătari, de la cărat valize grele prin gară sau saci cu grâu, prin portul vechi, că bietul om avea patima jocului de noroc, mizând de fiecare dată mai mult şi chiar şi ce n-avea, cu gândul că va da marea lovitură şi se va căpătui, cât să-i aducă soţioarei un şal de mătase, sandale din piele fină, să-şi cumpere şi el un costum din stofă matlasată sau alte asemenea gânduri de om chibzuit şi care ţine cu casa. E drept, în seara aceea nefastă, a câştigat primele mâini, aşa că şi-a spus că este în bulan, că stătea la rând cu nişte cuţitari abia scăpaţi de la bahaos, care pierdeau la greu banii făcuţi pe la tăiat de stuf şi de răchită, prin balta Brăilei, dar şi cu vecinul lui cu meserie tot la fel de cumsecade şi de bănoasă, învârtind şi frecând şi el cărţie, damele, optarii, pe sub mâneca lungă a cămăşii sau direct prin cusătura sacoului, în fumul dens al ţigărilor încropite cu tutun din tabachere de alamă sau de inox. Nu ştiu care-i pricina, of, of, că totu’ e-n zadar, căci Romel, după mâinile pline de căştig, a început să piardă în mod repetat, în vreme ce grămada de sutare din dreptul vecinului se făcea tot mai grea, încât, după ce şi-a jucat ceasul Pobeda, apoi haina şi pantalonii, butelia şi încălţările atât de meşteşugit încropite de un pantofar vechi, n-a mai avut ce face şi a mai vrut să joace o mână, la totul sau nimic, cu gândul că va recupera tot, dar că va pleca spre casă şi cu buzunarul doldora de hârtii albastre, atât de dragi şi-atât de săţioase. Iar drept miză, şi-a pus nevasta, cât să fie încălecată o noapte întreagă de către vecin în cazul în care dă chix şi-i intră vreo cacealma, iar când e să nu-ţi fie norocul prin preajmă, e normal să te apuce tulburarea şi mintea să-ţi joace feste, iar patima să te copleşească, căci întâi de toate nimeni nu pune la îndoială cuvântul unui caştaliu, aşa că a doua zi, seara, toată mahalaua ştia că vecinul urmează să-i încalece nevasta, câtă vreme miza a fost cinstită iar onoarea lui e mai presus decât bârfele şi otrăvurile gurii spurcate a uliţei. Că nu mai am ramuri să te cuprind şi nici braţe în care să te-nfăşor; că moartea e precum dragostea, pe cât fugi de ea, pe atât este mai aproape de tine. E-hei, erau zarzării-nfloriţi, of, of, când eram îndrăgostiţi. Că şi iubirile sunt aceleaşi, numai noi suntem mereu alţii, când privirile ard şi însetate sunt, şi tulburate, şi cucernice de patimi. Să picurăm, precum norii, stropi de dragoste, că anii sunt severi şi de ajuns cât încă respirăm, cât încă lăsăm dâre şi dislocăm aerul cu atâtea cuvinte şi umbre cuprinse de teamă şi de regrete. Of, că alungiţi suntem de trecerea peste ani, obosiţi şi bătrâni de parcă abia ne-am întors după o lungă şi grea hibernare; ca-n viaţa de apoi ne trezim năuciţi şi copleşiţi de-atâta roz şi de fericirea neţărmurită. Vă spun, cu mâna pe inimă vă spun: oamenii sunt frumoşi şi cucernici, sunt depimaţi şi singuri, că altfel nu inventa nimeni nici siropul de strugure, nici tăria fructelor copacilor, nici mirosul caramelizat al romului sau amăreala berii, căci numai bolnavi şi tulburaţi la minte reuşim să ne înfăţişăm primeniţi, şi plini, şi însetaţi de dragoste, draga mea, când nici chipul nu ţi-l mai recunosc, nici mirosul, iar amintirea ta prin vremi nu mai ţipă şi nici nu mai face să tresară salcâmii sub care încă mă simt copleşit. A-a-aoleo, că şi Romel, fiu de barbugiu sadea, de miştocar şi gagicar, cu mintea mereu opărită, a suferit şi-a-nghiţit în sec toată noaptea aia care parcă nu se mai termina, când îşi ştia nevasta purie, arţăgoasă şi bună la pat, că n-avea el atâta cap încât să priceapă că fătuca era deşelată oricum de toţi coţcarii, ciumeţii şi fanţii, prin coclauri, de gabori şi de slăninari, de toţi lumânărarii tineri şi de palmatorii de bancnote măsluite şi de înşelat prostimea, prin târguri, prin bâlciuri şi gări. Însă el o iubea cum iubesc babele florile de pe mormânt, nu alta, îi era dragă precum îi este calului zăbala, aşa că s-a stafidit pe dinăuntru, i s-a zbârcit inima, avea sufletul schimonosit de durere şi ură când şi-l închipuia pe vecin plin de bucurie, de frenezie şi de aşteptare aşezată acoperindu-i muierii floarea sfârcului şi tuleiele de peste mijac, că nimeni nu mai are răbdare şi nici ruşine cât să nu se lase în voia sufletului şi-n desfătarea trupului. Hăt, abia câteva luni mai târziu, tot într-o seară prelungă, a avut de această dată norocul prin-prejur, aşa că şi-a spălat onoarea şi a astupat definitiv gura mahalalei, când vecinul lui, tot din cuvântul dat, şi-a adus şi el nevasta să fie încoţopenită meşteşugit şi cu infinită răbdare de Romel, câtă vreme cuvântul dat de omul aşezat e mai de valoare decât hârtiile scrise şi decât actele notarilor îngălaţi sau ale avocaţilor palavragii. Că nimeni nu a maă văzut atâta veselie, după acea dată, prin mahala, dar nici pe Romel atât de mulţumit şi de mândru de sine.

Arată mai mult

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close
Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker
WhatsApp WhatsApp