Suficienţi şi aroganţi – aşa trec anii, năuci ca o pasăre cu penele ude de praf, că nici leac pentru suflet încă nu s-a găsit, nici pentru pileală, nici pentru tulburările minţii, când inima ţi-o ia raza şi-şi ticăie candrie, câtă vreme berea din halbă are guler, e rece şi-ţi face gâtul să tresară de regrete precum fetele mari
după ce-au sărit pârleazul; aşa se plânge azi, cu noduri, căci şi vinul, pe cât e mai mult, pe atât nu ajunge, draga mea, of, of, fie alb ca sânul de văduvă, fie roz ca sfârcul de copilă sau roşu precum creasta cocoşilor, dulceag, amărui sau aspru, of, lasă-te, muică, de mine, ca să-ţi fie-n viaţă bine, că nici lăutarii nu mai sunt ce-au fost şi până şi iubirile au devenit lipsite de savoare, că bani ţi-oi da, şi vin ţi-oi da, şi haina de pe mine, precum cremele frecate cu margarină şi uitate în căldura amiezii. Măcar să mă prăpădesc, căci aşa trec zilele, precum babele spre cimitir, una câte una, înfofolite, ţepene şi pline de remuşcări, că nu vinul tânăr tulbură gândurile, ci dorinţele şi parfumul de femeie neastâmpărată, plină de zvâc şi veşnic nesatisfăcută, că şi dragostea miroase a sevă de salcie înflorită, a dulceaţă de gutui pufoase, a tabac grecesc şi-a cuib de pasăre singură. Mândra care-o am acuma, n-aş da-o pe toată lumea, când timpul se scurge precum lutul de pe casele joase, în octombrie, când ploile sunt lungi cât trenurile de marfă şi cât lucrurile nu mai au denumiri, cuvintele nu mai au înţeles, când oamenii nu mai au chipuri şi nici umbre, iar muzicile devin mai potolite şi din ce în ce mai languroase. Ţoiul umed plin de secărică nu mai are aceeaşi savoare, draga mea, iar birtul e loc de închinăciune, loc de întâlnire, de mărturisiri, când se potoleşte setea şi băutura e sorbită cu infinit nesaţ, căci ea e cea care amestecă şi dezleagă limbile, înoadă destine, tot ea e cea care face să circule banul, dar şi poveştile şi, mai târziu, lacrimile, când se-nmoaie inimile precum asfaltul, în plină vară, căci doar vinul e cel care face femeile frumoase, numai el să fie îndestulător, indiferent de cât de stafidite, scorojite sau răpciugoase ar fi, daca mor, nu-mi pare rău, ce-a iubit sufletul meu, doar ele să fie disponibile, calde şi primitoare, căci aşa se derulează şi viaţa asta, între un aşternut cald şi-o porţie de ciorbă de aripă de pui, între o copaie pentru primenire, o cămaşă călcată doar la guler, un pantalon evazat, o mustaţă deasă pentru gâdilat muşteriile pe la pulpele pline şi atât de desfătătoare, între două nunţi de fete mari, un botez târziu, un divorţ cu strigături şi cu minor în întreţinere, sărut ochii şi-o sprânceană, aluniţa de sub geană, că doar nu se sfârşeşte nici lumea din atâta lucru şi nici morala nu a devenit atât de simandicoasă încât să fie prilej de ruşine. Că nu e nimeni uşă de biserică şi nici icoană de închinat şi de pus în altar, doar gura e un prilej de îndoieli, câtă vreme trăncăneşte şi câtă vreme se strâmbă de pofta gulerului de bere, a mirosului de strugure copt ce răzbate din paharul cu vin, a ţuicii făcute la prima mână, a zahărului puţin din secărică, pân’ la ziuă praf te fac, draga mea, că nimeni nu trăieşte până la viaţa morţii şi măcar acum să ne dumirim că anii trec năuci şi tot tulbure de dragoste e şi ziua aceasta, ca un gând de moş libidinos.
WhatsApp 